Doina

! azi mi-s iară bólnav, azi mi-s iar bolnáv

zac întins ca morţii în sicrie,

pleoapele mi-s grele şi s-aşază prav

peste mîna-mi care nu mai scrie,

pleoapele mi-s grele şi s-aşază prav

peste mîna-mi care nu mai scrie !

! trup al meu tu numa suferinţă-mi dai

aura mea vînătă mã-ncercuri,

numa tu mă mîngîi, numa tu mă mai

cu-ale tale sfinte mînuri verguri,

numa tu mă mîngîi, numa tu mă mai

cu-ale tale sfinte mînuri verguri !

! jumătate bunu-s, jumătate nu-s

bune-s inima şi mîna stîngă,

cînd te-am dus pe braţe, cînd de tot m-am dus

lăsînd singur trupul tău să plîngă,

cînd te-am dus pe braţe, cînd de tot m-am dus

lăsînd singur trupul tău să plîngă !

! jumătate bunu-s, jumătate nu-s

bune-s inima şi mîna stîngă,

mă rog de-a mea Steauă, Steaua-n ceriuri, sus,

o să plîngă şi o să se stîngă,

mă rog de-a mea Steauă, Steaua-n ceriuri, sus,

o să plîngă şi o să  se stîngă  !

! azi mi-s iară bólnav, azi mi-s iar bolnáv

zac întins ca morţii în sicrie,

pleoapele mi-s grele şi s-aşază prav

peste dreaptă mîna mea, Marie,

pleoapele mi-s grele şi s-aşază prav

peste dreaptă mîna mea, Marie !

! trup al meu tu numa suferinţă-mi dai,

chip al meu de moarte te înneguri

numa tu mă mîngîi, numa tu mă mai

cu-ale tale sfinte, mînuri verguri,

numa tu mă mîngîi, numa tu mă mai

cu-ale tale sfinte mînuri verguri !

DOINA (Străina)

! inima mea azi nu te mai vrea,
ia-mi cu tine tinereţea mea,
lasă-mă aice să rămîn
şi fără de tine şi bătrîn,
lasă-mă aice să rămîn
şi fără de tine şi bătrîn !

! ca să-mi iert că mult mi-ai fost dragă,
lasă-mi numa pîne da neagră,
noaptea s-o mănînc fără să văd
aşteptînd urgie şi prăpăd,
noaptea s-o mănînc fără să văd
aşteptînd urgie şi prăpăd !

! singur să mă bucur că mă-ntomn,
să-mi ud buzele numai în somn
cu sărată lacrimă, săra-
ochiul meu să plîngă, dacă vrea,
cu sărată lacrimă, săra-
ochiul meu să plîngă, dacă vrea !

! ochiul meu să plîngă fără zor
cum plînge-n pădure un izvor
singur de cînd Lumea s-a-nceput
nici măcar de Dumnezău ştiut,
singur de când Lumea s-a-nceput
nici măcar de Dumnezău ştiut !

! viersul meu să-l cînţi numai noaptea,
şi din şapte numa-ntr-a şaptea,
lasă ziua cum e, dacă vrei,
că-i ajunge răutatea ei,
lasă ziua cum e, dacă vrei,
că-i ajunge răutatea ei !

Doina (Pune-i-aş, i-aş pune gurii lacăt)

!

! pune-i-aş, i-aş pune gurii lacăt,
pune-i-aş şi lacăt şi zăvor
ca să nu mă spuie pîn’ la capăt
cum atît fără de voie mor,
cum atît de fără nici o vină
cum atît de fără nici un rost;
pentru ce, Fiinţă de Lumină,
bun numa de tras pe Roată-am fost?
pune-i-aş, i-aş pune gurii lacăt,
pune-i-aş şi lacăt şi zăvor
ca să nu mă spuie pîn’ la capăt
cum atît fără de voie mor;
gura-mi însă spune de la sine,
zice, zice gura mea de zor,
nu se teme gura mea de mine
nici de-s crunt cu ea, nici blîndior,
gura-mi însă spune de la sine
nici cu apă, nici cu vin n-o ud,
gurii mele Moartea-i face bine
ca pe gura altui o aud !

! gura mea, vedea-te-aş sărutată
doar de foc, la foc, numa de foc
şi cenuşa-n site strecurată
doar de mînuri fără de noroc,
dacă nu poţi tace cu tăcerea-ţi
dacă tot nu ne mai izbăvim,
buze două-a gurii mele eraţi
înde voi iubite-atît de lin,
azi e între voi venin şi ură
nu are una de alta loc,
gura mea vedea-te-aş a mea gură
sărutată şi numa de foc:
spune-atuncea gură străinie
cum trăim aici şi cum murim,
spune dacă tot îţi place ţie,
dacă tot nu ne mai izbăvim,
spune otrăvita mea de gură
cum doar cu otravă ne hrănim
fără nici o cuminecătură
sufletul spre moarte ni-l grăbim !

! spune dacă nu poţi tace, – tace-aş,
cum prăvale Ziua peste noi,
Ziua-Aceea toată răutatea-şi
scurge-n noi, otravă şi puroi,
cum ne ţinem palma peste gură
cînd privim la Soare-n Răsărit
măsurînd oştirile de ură
Soarele de sînge înroşit,
înroşit cu tine a mea gură
care toţi de-au vrut-o te-au lovit,
spune fără mine, tu, sîngură,
scuipă sînge şi venin coclit:
cîştigaţi sîntem ca la belciuge
îndrăgiţi de-o sifilitică
Fiară care peste lume muge
Fiara cea Apocaliptică...
spune gura mea nesăturată
de muieri din tîrg o mie trei
spune celei care-acasă-aşteaptă
ultimele vorbe dacă vrei !

Î N C H I N A R E

! cînd acasă mort ţi-oi veni ţie
tu să nu te sperii, să nu plîngi,
ochii tăi, oglinzi de Veneţie,
tot de nevenirea mea adînci,
pleoapa ta cea albă-vineţie
s-o cobori şi sufletul să-ţi strîngi,
cînd acasă mort ţi-oi veni ţie
tu să nu te sperii, să nu plîngi
pleoapa ta cea albă-vineţie
s-o cobori şi sufletul să-ţi strîngi !

! tu, cămaşa lui Hristos, cămaşă,
ca-ntr-un leagăn iară să mă culci,
ca pe pruncii negrăiţi mă-nfaşă
tot în alintare şi în giulgi,
Maica mea de suferinţi frumoasă
toate-a tale-s sfinte şi sînt dulci,
tu cămaşa lui Hristos cămaşă
ca-ntr-un leagăn iară să mă culci,
ca pe pruncii negrăiţi mă-nfaşă
tot în alintare şi în giulgi !

Doina (Tatăl meu Rusia), înregistrare din spectacol, 2000, Târgu Neamţ

Doina (Tatăl meu Rusia)

! de cincisprezece ani nu ştiu, nu ştiu nimic de tine, Tată,
stai tot în casa-n care-am stat copil în vîrsta fermecată,
stai tot în casa-n care crunt îmi loveai trupul cu centura?
val roş de sînge şi acum tot îmi mai podideşte gura !

! sărutu-ţi mîna, Tată bun, sărutu-ţi mîna şi-nchinare
ca Domnul-Dumnezeu tu eşti, ca Dumnezeu şi Sfîntul Soare,
cîţi pumni în inimă-am primit mi-au fost ca floarea la ureche
că nu e pumn să poată sta cu pumnul Tatălui pereche !

! sărutu-ţi mîna, Tată bun, sărutu-ţi mîna şi genunchii,
te-ating cu palma de copil cu-nvineţitele ei unghii,
mi-s mîinile tot străvezii, nevinovate, albe prunce,
putea să mi se-oprească-n loc cu totul inima atunce !

! Tu erai Tatăl meu şi noi copiii îţi spuneam Rusia...
Tu numărai şi-ţi întindeam palmele-nsîngerate ţia...
Te-ai fi oprit de-ai fi văzut că fiul tău de-al doilea plînge
ţi-aş linge cizmele şi azi de-ar fi stropite de-acel sînge !

! Tu erai tatăl meu şi noi copiii îţi spuneam Rusia...
Tatăl dement cu epoleţi şi cu centură ca leşia...
Tu erai Tatăl meu şi noi copiii te uram şi Mama,
că ni l-ai pus tu pe pereţi pe Stalin şi-ai dat jos icoana !

! Tu erai Tatăl meu şi noi copiii îţi spuneam Rusia...
mai mult pe mine mă băteai, spre mine-ţi abăteai urgia...
pînă spre miezul nopţii mult în casa noastră luminată
se auzea cum tu loveşti cu vrednicia ta de Tată !

! Tu erai Tatăl meu şi noi copiii îţi spuneam Rusia...
ne-ai îngrozit cu groaza ta copiilor copilăria...
m-ai prigonit, m-ai alungat din părinteasca noastră casă,
de-aceea azi picioarele mi-s tari ca fierul şi frumoasă !

! Tu erai Tatăl meu şi noi copiii îţi spuneam Rusia...
genunchii azi mi-i plec şi-ţi plîng singurătatea, nebunia...
mă poartă azi picioarele pe Drumul Noilor Imperii,
la Noua Sofie să-ajung pe crucea Albelor Siberii !

! nimic nu poate-a mă-ngrozi, sufletul meu nu se mai teme...
de tine doar mi-i dor mereu, nu te-am văzut de-atîta vreme,
dar nu bătrîn, dar nu dement, n-aş vrea să-mi pari acum un altul,
Tu care trupul mi-ai făcut tare şi neted ca asfaltul !

! poate de-acum, nu mai e mult şi în Siberia ni-i drumul,
la tine doar mă mai gîndesc cît ţine şi ne-o ţine-acumul,
fiul vîndut şi schingiuit ce gînd să-ţi mai trimită ţia?
Tu erai Tatăl meu şi noi copiii îţi spuneam Rusia !

! de cincisprezece ani nu ştiu, nu ştiu nimic de tine, Tată,
stai tot în casa-n care-am stat copil în vîrsta fermecată...
stai tot în casa-n care crunt îmi loveai trupul cu centura...
val roş de sînge şi acum tot îmi mai podideşte gura !

! Tu erai Tatăl meu şi noi copiii îţi spuneam Rusia
Tu erai Tatăl meu şi noi copiii îţi spuneam Rusia
Tu erai Tatăl meu şi noi copiii îţi spuneam Rusia
Tu erai Tatăl meu şi noi copiii îţi spuneam Rusia
Tu erai Tatăl meu şi noi copiii îţi spuneam Rusia !

4 Cezar Ivănescu

Doina (Dor de moarte)

! mai duceţi-mă-n sicriu de ceaţă,
mai duceţi-mă-n sicriu de fum,
sufletul meu vecinic nu se-nvaţă
cu-ngreita inimă de-acum,
mai duceţi-mă-n sicrie, îngeri,
mai duceţi-mă-n sicrii de foc,
m-am hrănit de scrîşnete şi plîngeri
plin mi-s de pustiu şi nenoroc !

! rob unei ştiinţe vechi, maithuna,
floarea mea de carne, liturghii
luminate Soarele şi Luna
ţi-au turnat în floarea cărnii vii,
Clara mea Lumină, Sunyatha,
către tine vin, în tine-am fost,
ictus blînd mă vei scăpa de Roata
vieţuirilor fără de rost !

4 Cezar Ivănescu, Doina (Dor de moarte), La Baaad,
Editura Eminescu,1996, Bucureşti