Se afișează postările cu eticheta Cezar Ivănescu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Cezar Ivănescu. Afișați toate postările

miercuri, 19 noiembrie 2014

Cezar Ivănescu, 111 cele mai frumoase poeme, Editura Nemira, 2014



Cezar Ivănescu avea toate datele pentru a fi un mare poet – şi a fost. Posteritatea lui este asigurată de critica literară care, în continuare, încearcă să ajungă la codul unei poezii de o uimitoare, oximoronică diversitate în monotonie; şi, nu mai puţin, de către discipoli fideli care au creat şi au întreţinut în jurul artistului o mitologie. [...]

În fapt, poetul era incomod atât pentru autorităţi, cât şi pentru confraţii bine plasaţi; laşităţile şi acomodările lor se vedeau mai clar prin contrastul cu îndârjirile şi refuzurile sale. Din această perspectivă, devine mai clar motivul pentru care, central în poezia românească, Cezar Ivănescu nu a fost central şi în sistemul cultural al epocii. Înţelegem discrepanţa izbitoare dintre valoarea liricii sale şi poziţia lui în establishment. Centralitatea poetică a fost dublată de o marginalizare în canon – iar comentariile entuziaste ale criticilor şi admiraţia cititorilor avizaţi nu trebuie să ne înşele. Don Cezar, care merita din plin să fie în vârful piramidei de omologare şi vizibilitate canonică, a fost împins, încet şi tenace, către zona de margine, în timp ce în manuale, la tribune şi în funcţii culturale înalte s-au aflat alţii...

Gheorghe Grigurcu este printre criticii care au subliniat această nedreptate, evidenţiind-o ca atare şi luptându-se pentru recunoaşterea meritelor literare ale poeţilor din al doilea „val” al generaţiei ‘60. Însă acţiunea critică a lui Grigurcu, nu altfel decât poezia lui Cezar Ivănescu, subliniază tocmai imposibilitatea de a regla valoric o epocă marcată şi controlată ideologic. Ar fi fost ilogic ca un mare poet român ce nu a plătit tribut autorităţilor să fie acceptat în centrul sistemului normat şi dirijat de ele. Ar fi fost, în fond, absurd ca un poet îndărătnic şi îndârjit să fie preferat unuia acomodant şi encomiastic. Ar fi fost de-a dreptul bizar ca un om de caracter să fie preţuit tocmai de cei ce nu-l aveau - şi care instrumentalizau lipsa de principii a artiştilor noştri colaboraţionişti.

În epoca nouă, Cezar Ivănescu a trecut fără să-şi fi curbat coloana vertebrală în cea zisă de Aur şi fără să regrete avantajele care ar fi decurs din adaptare. Şi pentru că Istoria, pe intervale mai mari, reglează perfect atât imposturile, cât şi nedreptăţile, e tot mai evident, azi, că poezia lui Cezar Ivănescu este şi va fi în continuare citită, în timp ce a altor colegi de generaţie, nu. Este tot mai limpede că succesul vedetelor din socialismul real nu se prelungeşte în epoca democratică, întrucât era unul circumstanţial şi contextual; şi că, în schimb, cota lui Cezar Ivănescu rămâne neatinsă de ruptura revoluţionară de sistem şi de fluctuaţiile inerente, pentru că ea s-a datorat strict poeziei şi valorii acesteia.


Daniel Cristea-Enache, Portret de poet (fragment), România literară, nr. 46, 2014

Cezar Ivănescu, 111 cele mai frumoase poezii, Editura Nemira, 2014.
Antologie de Daniel Cristea-Enache


Cartea poate fi comandată și online pe site-ul Editurii Nemira (pentru comenzi accesați acest link)

vineri, 22 noiembrie 2013

* * *

! cum am putea fi fericiți
cînd întîmpinăm
și binele și răul cu indiferență?
atîta indiferență că într-o zi crăpăm
ni se sparge coșul pieptului
de rîs: sîntem de rîs
nevătămați... și atît de depărtați
de tot ce se întîmplă
cu destinul nostru –
ca zeii !


în Rod III, Ed. CR, 1975

Cezar Ivănescu, Sala de gimnastică (pretext muzical)

lui Virgil Mazilescu

Sala de gimnastică ne-așteaptă
Vom păși pe vîrfuri doar
Nimeni nu va ști că-n noaptea asta
Vom veni în sală iar –

Carnea albă-n noapte o să cînte
Mușchii-or să se-ntindă lin
Ca un cor de suflete ce-s gata
Să-și ia zborul lor deplin

Marmura tăcută o să sune
Țeasta cînd ne-o vom izbi –
Nu te teme,-i noaptea-n care
Sînge nu se va ivi –

Ca pe-o oarbă-ncet te voi conduce
Inima-ți voi potrivi
Să se-nfigă-ncet în raza lunii –
Singur eu voi suferi

Ca pe-un orb de mînă mă vei duce
Nu te voi putea privi
Și va fi cu atît mai pură noaptea
Cu cît nu ne vom iubi –

Sala de gimnastică ne-așteaptă
Trupul cere zi de zi
Mai frumos să facem trupul vieții
Și ușor ca-n prima zi –

în Rod III, Ed. CR, 1975

miercuri, 3 aprilie 2013

JEU D’AMOUR (In somno) (Glossă)

! dormeam subt Pomul Vieţii, rainic Pomn,
când s-a-ndurat în mine Sfântul Domn
şi trupul de genune mi-a deschis
rănindu-mă adânc în somn şi-n vis

şi te-am pierdut, femeia mea, de cum
cu ochiul meu de rană te văzum,
streină sfântă precât Sfântul Domn
de-acum, de-acum numai în vis şi-n somn,

izvorâtoarea mea de crunt haviz,
de-acum, de-acum numai în somn şi-n vis,
streină sfântă precât Sfântul Domn,
de-acum, de-acum numai în vis şi-n somn !


Cezar Ivănescu

duminică, 2 decembrie 2012

Jeu d’Amour (Madrigal)


! tu eşti, tu cea mai frumoasă,
ia-mă, ia-mă şi mă du,
tu mă duci mereu acasă
ori mă duci spre Moartea tu,
tu eşti, tu cea mai frumoasă,
ia-mă, ia-mă şi mă du,
tu mă duci mereu acasă
ori mă duci spre Moarte tu ?
 
! tu, Prinţesa mea Copilă,
eu sînt Prinţul tău Copil,
du-mă-n Ţara cea cu Milă
cum duci Maiul în April,
tu, Prinţesa mea Copilă,
eu sînt Prinţul tău Copil,
du-mă-n Ţara cea cu Milă
cum duci Maiul în April !

! binecuvînteze Domnul
şi Aprilie şi Mai
şi să-ţi privegheze somnul
Îngerul pe care-l ai,
binecuvînteze Domnul
şi Aprilie şi Mai
şi să-ţi privegheze somnul
Îngerul pe care-l ai !
 
! binecuvînteze Domnul
şi mai mult, cu mai mult har,
pe acei născuţi subt Pomnul
vieţii-n luna lui Gustar,
binecuvînteze Domnul
şi mai mult, cu mai mult har,
pe acei născuţi subt Pomnul
vieţii-n luna lui Gustar !

! tu eşti tu cea mai frumoasă,
ia-mă, ia-mă şi mă du,
tu mă duci mereu acasă
ori mă duci spre Moarte tu,
tu eşti, tu cea mai frumoasă,
ia-mă, ia-mă şi mă du,
tu mă duci mereu acasă
ori mă duci spre Moarte tu ?

duminică, 26 august 2012

Jeu d'Amour (In somno)

! nimic nu se mai află, numai vidul,
ca Brahma mă trezesc din somn închis
în boala cărnii mele; plînge zidul?
a fost, n-a fost? fiind va fi în vis
și ce va fi cu moarte o să fie,
tot trupul meu e-o rană și-i un semn,
în ochiul rănii mele, carne vie,
să picuri, melodie, undelemn
în ochiul rănii mele, carne vie,
să picuri, melodie, undelemn!

! Cetate mistuită-n foc de Limbul,
doar eu rămîn fidelul tău amant
mai străjuind făptura ta și nimbul
pe munții groazei, porți de amiant,
ca Taurul la porți de alabastru
și ca heruvii cu văpăi în mîini,
Cetatea mea Iubită, Ochi-Albastru,
hrana mea dulce care mă amîni,
Cetatea mea Iubită, Ochi-Albastru,
hrana mea dulce care mă amîni!

! aici mă ții să-ți străjuiesc ființa
și pentru mine altfel nu vei fi
decît speranța morții și credința
angelicei în veci prietenii;
păzească-și dar mai mult ca pe-o comoară
Pierduta lui Cetate, pur Inel
care-l va logodi a doua oară
cu Sufletul și carnea lui în el!

! cel Singur și Amar cu mîni frumoasă
să nu se plîngă pururea, altcum
va fi-n pridvor de Moarte Luminoasă
dar să-și păzească moartea lui acum,
cel Singur și Amar cu mîni frumoasă
să nu se plîngă pururea, altcum
va fi-n pridvor de Moarte Luminoasă
dar să-și păzească moartea lui acum,
va fi-n pridvor de Moarte Luminoasă
dar să-și păzească moartea lui acum!

! dar uneori adorm, – trudit îs foarte,
visînd te văd rîzînd și parcă vom
fugi prin vis din moarte și din moarte
vom pogorî din nou adînc în somn,
carnea de înger pe pămînt se pierde,
Femeie-Copilandru, Prinț și Domn,
ca pe-un copil pierdut în iarba verde
m-ai omorît cu rîsul tău în somn,
ca pe-un copil pierdut în iarba verde
m-ai omorît cu rîsul tău în somn!

Cezar Ivănescu, Jeu d'Amour (In somno), Alte fragmente din Muzeon, Ed. Cartea Româneasca, București, 1992

vineri, 3 august 2012

La Baaad


! mă trezesc adesea visînd
următoarea scenă: Baaadul
e asediat de intruşi : într-o
clădire sînt ultimul apărător
care mai rezistă atacatorilor :
într-un hol imens cu pardoseala
neagră gudronată
ca a unui platou de filmare,
înaintez cu o armă
automată în braţe : cîţiva
intruşi trag în mine în
plin ; sînt ciuruit,
cu ultimele puteri înaintez
însă şi scuip pe faţa primului
intrus îndreptat spre mine
cu ultimul efort al
plămînilor un val de sînge
care-i acoperă toată faţă :
nu m-am întrebat niciodată
dacă este posibil ca un ins
ciuruit să mai poată scuipa
un val imens de sînge în
faţa cuiva dar imaginea
în sine mi-a plăcut, s-a
implantat în mazochismul meu
de zile mari, şi-mi
revine cu forţa
reiterată a unui onanism
juvenil... fireşte
aceasta este doar imaginea
centrală, pentru că visul
în sine are variaţiuni infinite,
scena aceasta fiind
cînd punctul unui fatal
deznodămînt, cînd începutul
unui calvar care
se continuă cu... !

sâmbătă, 28 aprilie 2012

Sutra XXIV (Tao)


Clarei

! acestea – versuri – ţi le închin ţie
scrise la anii tăi de-acum
cînd eram ca Îngerul
şi Moartea mă atingea
ca o de sine-a trupului lumină:
grijeşte-te mai mult de Trup
că singur el îţi ţine Sufletul
(şi piere în veci fără urmă!)
iar zeitatea îl priveşte
cu miile-i de ochi vineţi:
e plin de plîns cum numai o Fiinţă
de bunătatea toată este plină!

Cezar Ivănescu
(postum)


duminică, 20 noiembrie 2011

Ecpyrosis

! Pământule, Tu, Maica mea, şi voi,
Femei ale Pământului
care m-aţi legănat în pântece,
arde şi arde şi Sufletu-mi frige
Sufletul meu strălucind
mai strălucitor
decât o mie
de miliarde de sori, –
arde şi-n veci nu se mistuie
de o mie de miliarde de ori,
Carnea mea cu ochii sfârâitori!

Féerie aux mains coupés

! în vis vin oameni mici.
mici-omuleţi ca libelulele
şi fură încălţările – îmi fură
încălţările
şi-apoi mai mici dispar
prin gaură de şoareci. şi
cu-acest vis rizibil ies
din vis: şi trec prin pâcla
somnului spre tine: înger
enorm de teracotă:
şi-ntind mâinile: şi-mi
scapă plutind departe:
le zăresc în zare:
din milă mă cuprind
(Venus din Milo)
fără de braţe
şi cânt la un pian
divin fără de clape
un clavecin: şi-o harfă:
plâng mâinile plecate
de acasă: acuma sigur
cumpără din piaţă
sacoşe-ntregi de proaspete
surâsuri gingaşe delicate
obviente: şi beţigaşe
parfumate: vii din China
sau din Hong-Kong?
aduci un cap de Buddha
cutii de lemn din lemnul
care înveleşte Moartea
ca-ntr-un parfum de mosc:
eşti? cine eşti
acel care-mi aduce
mâinile la buze şi le
sărută? n-or să se-ntoarcă
la mine niciodată
ca slugile acelea credincioase
jignite maltratate-ndepărtate
de casa părintească de moşie
când vine arendaşul
şi le schimbă
cu-ale lui curve iuţi
dar iuţi la treabă !

duminică, 14 august 2011

JEU D’AMOUR (Mândră-Mărie)

! se reîntoarce şi dragostea mea,
se reîntoarce la tine,
cum vine Sufletul ca Pasărea
şi nu ştiu de unde-mi vine,
se reîntoarce şi dragostea mea,
se reîntoarce la tine,
cum vine Sufletul ca Pasărea
şi nu ştiu de unde-mi vine!

! Mândră-Mărie şi Sântă Fecioa-
floare de Sântă Mărie,
cum vine Sufletul ca Pasărea
pe-o floare doar să se ţie,
Mândră-Mărie şi Sântă Fecioa-
floare de Sântă Mărie,
cum vine Sufletul ca Pasărea
pe-o floare doar să se ţie!

! Pasăre care cu-arìpa ai scris
versul ce duce la Domnul,
spune-mi-l, spune-mi-l numai în vis,
spune-mi-l numai în somnul,
Pasăre care cu-arìpa ai scris
viersul ce duce la Domnul,
spune-mi-l, spune-mi-l numai în vis,
spune-mi-l numai în somnul !

sâmbătă, 26 martie 2011

CĂTRE DISCIPOLI (CSCIX) (Catabasa)

Pentru Gelu Alecu

„În mine, Doamne, eşti
te culc pe rana mea,
eu însumi sunt Acel,
Acela şi-Aceea”


! al cui eu, Doamne, sunt dacă al Tău nu mi-s?
de ce la Tine vin, dacă nu m-ai trimis?
spre tine sufletul de nufăr lunecă,
sufăr lumina Ta care mă-ntunecă,
ignobil şi căzut în apa de otra-,
capul tăiat şi mut, asta e floarea mea,
la Tine, Doamne, vin doar cu o floare-n mâni
dar Tu nu mă primeşti, Tu vecinic mă amâni,
când, Doamne, Ţi-am greşit, sau poate mi-ai greşit,
fără de mine Tu să stai în cer cumplit?
să-mi umpli sufletul cu-amrăciune grea,
să nu pot să Te-alin, Doamne, cu mâna mea
să nu pot să Te-adorm, tu, Trezitorule,
de Tine să mă-ndur, Îndurătorule,
ca un Copil Divin cu Tine să mă joc,
să-ţi mişc din bezna mea vârtelniţa de foc !

!
mă reîntorc mai mult, de Tine neprimit,
din sila mea să-Ţi storc un aur izbăvit,
din greaţa mea să-Ţi nalţ la ceruri Osana,
aproapele-mi să-mbiu cu străinia mea !

! ia-mi, Doamne, iară tot, să nu mai pot lua,
abis de groază dă-mi, sufletu-mi să-Ţi pot da,
crucifică-mi iar, să pot să Te ador,
Cerul meu nesfârşit neatins de nici un nor !

! sfărâmă-mi oasele mânii cu care scriu,
buzele-mi coase-le cu sânge de cel viu,
subt paşii celor morţi, fă-mă doar pulbere,
în beznă cât îi porţi să nu mai sufere,
de-acuma liberat, îs lacom doar să port,
Crucea Celui Sfârşit şi Rasa celui Mort,
Celui trezit şi Ce-, şi Celui ce nu vrea
cu-n pas al inimii să-atingă Nirvana,
Tu, Doamne, cel mai sus, eu, Doamne, pre cât pot,
eu, Doamne, cel mai jos, vedeare-te-aş de tot !

! a cui e, Doamne, – a cui, frântura ast’ de viers,
când eu-s al nimărui Tot Timpul ce l-am mers,
al nimănuia eşti, Tu, Doamne, dacă eşti,
eu ochii mi-i închid dacă nu mă priveşti,
al nimăruia eşti, Tu, Doamne-n Ceriuri Domn,
dacă nu mă priveşti măcar căzut în somn,
că dorm precum acel pe care îl arunc
din mine, poate El, izbăvitorul Prunc,
aşa dormire-aş veci, amuţitoru-mi Domn,
cu ochi închişi şi reci, tainul meu de somn...
trezire-ne-om !

duminică, 2 ianuarie 2011

DOINA (Străina)

! inima mea azi nu te mai vrea,
ia-mi cu tine tinereţea mea,
lasă-mă aice să rămîn
şi fără de tine şi bătrîn,
lasă-mă aice să rămîn
şi fără de tine şi bătrîn !

! ca să-mi iert că mult mi-ai fost dragă,
lasă-mi numa pîne da neagră,
noaptea s-o mănînc fără să văd
aşteptînd urgie şi prăpăd,
noaptea s-o mănînc fără să văd
aşteptînd urgie şi prăpăd !

! singur să mă bucur că mă-ntomn,
să-mi ud buzele numai în somn
cu sărată lacrimă, săra-
ochiul meu să plîngă, dacă vrea,
cu sărată lacrimă, săra-

ochiul meu să plîngă, dacă vrea !

! ochiul meu să plîngă fără zor
cum plînge-n pădure un izvor
singur de cînd Lumea s-a-nceput
nici măcar de Dumnezău ştiut,
singur de când Lumea s-a-nceput
nici măcar de Dumnezău ştiut !

! viersul meu să-l cînţi numai noaptea,
şi din şapte numa-ntr-a şaptea,
lasă ziua cum e, dacă vrei,
că-i ajunge răutatea ei,
lasă ziua cum e, dacă vrei,
că-i ajunge răutatea ei !

sâmbătă, 1 ianuarie 2011

JEU D’AMOUR (Juruinţă)

! Împărăţia mea de azi,
atinge-mi mânuri şi obraz
cu ochiul tău luminător
că-n orice clipă pot să mor !

! Sufletul meu reînviat
în mânuri astăzi ţi l-am dat
precum ai da un măr creţesc
de-aceea-ţi zic şi tânguiesc:

când nu te-oi mai iubi deloc
cu mâna mea am să-mi dau foc
să-mi amintească focul cum
ardeam în ceasul de acum,

când nu mă vei mai iubi tu
ţi s-o aprinde părul cu
numai cu gândul că te-ating
cu mâni de flăcări ce se sting !

luni, 27 decembrie 2010

Doina (Pune-i-aş, i-aş pune gurii lacăt)

!

! pune-i-aş, i-aş pune gurii lacăt,
pune-i-aş şi lacăt şi zăvor
ca să nu mă spuie pîn’ la capăt
cum atît fără de voie mor,
cum atît de fără nici o vină
cum atît de fără nici un rost;
pentru ce, Fiinţă de Lumină,
bun numa de tras pe Roată-am fost?
pune-i-aş, i-aş pune gurii lacăt,
pune-i-aş şi lacăt şi zăvor
ca să nu mă spuie pîn’ la capăt
cum atît fără de voie mor;
gura-mi însă spune de la sine,
zice, zice gura mea de zor,
nu se teme gura mea de mine
nici de-s crunt cu ea, nici blîndior,
gura-mi însă spune de la sine
nici cu apă, nici cu vin n-o ud,
gurii mele Moartea-i face bine
ca pe gura altui o aud !

! gura mea, vedea-te-aş sărutată
doar de foc, la foc, numa de foc
şi cenuşa-n site strecurată
doar de mînuri fără de noroc,
dacă nu poţi tace cu tăcerea-ţi
dacă tot nu ne mai izbăvim,
buze două-a gurii mele eraţi
înde voi iubite-atît de lin,
azi e între voi venin şi ură
nu are una de alta loc,
gura mea vedea-te-aş a mea gură
sărutată şi numa de foc:
spune-atuncea gură străinie
cum trăim aici şi cum murim,
spune dacă tot îţi place ţie,
dacă tot nu ne mai izbăvim,
spune otrăvita mea de gură
cum doar cu otravă ne hrănim
fără nici o cuminecătură
sufletul spre moarte ni-l grăbim !

! spune dacă nu poţi tace, – tace-aş,
cum prăvale Ziua peste noi,
Ziua-Aceea toată răutatea-şi
scurge-n noi, otravă şi puroi,
cum ne ţinem palma peste gură
cînd privim la Soare-n Răsărit
măsurînd oştirile de ură
Soarele de sînge înroşit,
înroşit cu tine a mea gură
care toţi de-au vrut-o te-au lovit,
spune fără mine, tu, sîngură,
scuipă sînge şi venin coclit:
cîştigaţi sîntem ca la belciuge
îndrăgiţi de-o sifilitică
Fiară care peste lume muge
Fiara cea Apocaliptică...
spune gura mea nesăturată
de muieri din tîrg o mie trei
spune celei care-acasă-aşteaptă
ultimele vorbe dacă vrei !

Î N C H I N A R E

! cînd acasă mort ţi-oi veni ţie
tu să nu te sperii, să nu plîngi,
ochii tăi, oglinzi de Veneţie,
tot de nevenirea mea adînci,
pleoapa ta cea albă-vineţie
s-o cobori şi sufletul să-ţi strîngi,
cînd acasă mort ţi-oi veni ţie
tu să nu te sperii, să nu plîngi
pleoapa ta cea albă-vineţie
s-o cobori şi sufletul să-ţi strîngi !

! tu, cămaşa lui Hristos, cămaşă,
ca-ntr-un leagăn iară să mă culci,
ca pe pruncii negrăiţi mă-nfaşă
tot în alintare şi în giulgi,
Maica mea de suferinţi frumoasă
toate-a tale-s sfinte şi sînt dulci,
tu cămaşa lui Hristos cămaşă
ca-ntr-un leagăn iară să mă culci,
ca pe pruncii negrăiţi mă-nfaşă
tot în alintare şi în giulgi !

Jeu d'Amour (Eu însumi...)

! eu însumi cu-mpletitele frînghii
şi lanţuri bune viaţa mi-am legat,
precum odinioară în cîmpii
în iarba verde caii pe-nserat,

în zori, cînd soarele se înălţa,
copitele la cai le dezlegam,
prin roua nopţii care strălucea
ca îngerii sfioşi îngenuncheam!

! frînghii de aur, lanţuri de argint
azi mi-au pătruns adînc în carnea grea,
cu aurite răni azi mă mai mint,
rană de aur tinereţea mea!

să mai fiu tînăr, liber ca un lup,
ce mînă sfîntă mă va dezlega,
să-mi scot din închisoarea-acestui trup
angelic sufletul care-mi murea?

vineri, 17 decembrie 2010

Jeu d'Amour

Cînd pomii înfloreau în Baaad
Atunci iubita mea m-a întrebat:
De ce cu moartea te-ndrăgeşti mereu
Şi nu vezi ce frumos e sînul meu?

Am ochi albaştri şi picioare lungi
Dar groaza inimii nu-mi mai alungi
Fără păcate lăcrimez uşor
Ca floarea nevăzută o să mor!

Iubita mea de lună şi de crin
Apa mea vie, blîndul meu venin
Cărarea mea de printre vii şi morţi
Cetatea mea frumoasă, fără porţi

Oglinda mea de aur minunat
Timpul s-a dus şi pomii-au lepădat
Fără căinţă trupul lor cel sfînt
Şi-acum îi pleacă toamna la pămînt

Acum te voi iubi şi eu întîi
Te văd din creştet pînă la călcîi
Frumoasă eşti ca moartea şi mai mult
Ca muzica şi raiul cel ocult!

luni, 6 decembrie 2010

Jeu d'Amour (Haritele)

! învaţă-te din nou să-nduri
apropierea, depărtarea;
de dragul blîndei ei făpturi,
învaţă-te din nou să-nduri
învaţă, suflete, -ndurarea!

! cu mînurile-abia-nconjuri
aura ei şi răsuflarea,
prin murmurul preastinsei guri
sufletul tău ţi-l tot murmuri,
suflete, -nvaţă-nmurmurarea!

! de-acum ca îngerii de puri,
ca floarea crinului, ca floarea,
printre ai morţii negri muri
spiritualele făpturi
ne luminăm cu înnoptarea!

Cezar Ivănescu

duminică, 5 septembrie 2010

Agamemnon (Zile)


! o întîmplare
la fel cu celelalte
(puţin mai absurdă)
e si moartea noastră
pe care-o acceptăm
în cele din urmă
pentru că altfel viaţa
nu ne-o putem închipui:
şi morţii doriţi într-atîta
cu mîna absenţei
celei mai pure
îşi încing în jurul frunţii
atributul imortalităţii:
vecinic dornic
să-şi oglindească faţa
sufletul nostru
cere moartea
în fiece noapte !

vineri, 21 mai 2010

Rosarium (Stella Maris)

! mă rog ţie, Sfîntă Fecioară,
îmi sînt mie prea grea povară,
luminat de tine, străluceo,
poate un an-doi oi mai duce-o,
luminat de tine, lumină,
ca să pot muri fără vină,
luminat de tine, lumină,
inima de toţi mi-i străină !

! mă rog ţie sfîntă şi sfîntă
trupuşorul mi-l înmormîntă,
cu mînurile-ţi de tămîie
osicioarele-mi le mîngîie,
luminat de tine, lumină,
ca să pot muri fără vină,
luminat de tine, lumină,
inima de toţi mi-i străină !

! numai tu vezi ce nu se vede
numai tu crezi ce nu se crede,
numai tu-mi vezi inima moartă,
trupul care-abia o mai poartă,
luminat de tine, lumină,
ca să pot muri fără vină,
luminat de tine, lumină,
inima de toţi mi-i străină !

! luminat de tine străluceo,
poate un an-doi oi mai duce-o,
dar mă rog cu toată fiinţa
mîntuie-mi de-acum suferinţa,
luminat de tine, lumină,
ca să pot muri fără vină,
luminat de tine, lumină,
inima de toţi mi-i străină !

! luminează-mi încă şi încă
tu în ceruri rană adîncă,
frumuseţe sfîntă şi rană,
tu, Fecioară fără prihană,
luminat de tine, lumină,
ca să pot muri fără vină,
luminat de tine, lumină,
inima de toţi mi-i străină !


4 Cezar Ivănescu