Cezar Ivănescu avea toate datele pentru a fi un mare poet – şi a fost. Posteritatea lui este asigurată de critica literară care, în continuare, încearcă să ajungă la codul unei poezii de o uimitoare, oximoronică diversitate în monotonie; şi, nu mai puţin, de către discipoli fideli care au creat şi au întreţinut în jurul artistului o mitologie. [...]În fapt, poetul era incomod atât pentru autorităţi, cât şi pentru confraţii bine plasaţi; laşităţile şi acomodările lor se vedeau mai clar prin contrastul cu îndârjirile şi refuzurile sale. Din această perspectivă, devine mai clar motivul pentru care, central în poezia românească, Cezar Ivănescu nu a fost central şi în sistemul cultural al epocii. Înţelegem discrepanţa izbitoare dintre valoarea liricii sale şi poziţia lui în establishment. Centralitatea poetică a fost dublată de o marginalizare în canon – iar comentariile entuziaste ale criticilor şi admiraţia cititorilor avizaţi nu trebuie să ne înşele. Don Cezar, care merita din plin să fie în vârful piramidei de omologare şi vizibilitate canonică, a fost împins, încet şi tenace, către zona de margine, în timp ce în manuale, la tribune şi în funcţii culturale înalte s-au aflat alţii...
Gheorghe Grigurcu este printre criticii care au subliniat această nedreptate, evidenţiind-o ca atare şi luptându-se pentru recunoaşterea meritelor literare ale poeţilor din al doilea „val” al generaţiei ‘60. Însă acţiunea critică a lui Grigurcu, nu altfel decât poezia lui Cezar Ivănescu, subliniază tocmai imposibilitatea de a regla valoric o epocă marcată şi controlată ideologic. Ar fi fost ilogic ca un mare poet român ce nu a plătit tribut autorităţilor să fie acceptat în centrul sistemului normat şi dirijat de ele. Ar fi fost, în fond, absurd ca un poet îndărătnic şi îndârjit să fie preferat unuia acomodant şi encomiastic. Ar fi fost de-a dreptul bizar ca un om de caracter să fie preţuit tocmai de cei ce nu-l aveau - şi care instrumentalizau lipsa de principii a artiştilor noştri colaboraţionişti.
În epoca nouă, Cezar Ivănescu a trecut fără să-şi fi curbat coloana vertebrală în cea zisă de Aur şi fără să regrete avantajele care ar fi decurs din adaptare. Şi pentru că Istoria, pe intervale mai mari, reglează perfect atât imposturile, cât şi nedreptăţile, e tot mai evident, azi, că poezia lui Cezar Ivănescu este şi va fi în continuare citită, în timp ce a altor colegi de generaţie, nu. Este tot mai limpede că succesul vedetelor din socialismul real nu se prelungeşte în epoca democratică, întrucât era unul circumstanţial şi contextual; şi că, în schimb, cota lui Cezar Ivănescu rămâne neatinsă de ruptura revoluţionară de sistem şi de fluctuaţiile inerente, pentru că ea s-a datorat strict poeziei şi valorii acesteia.
Daniel Cristea-Enache, Portret de poet (fragment), România literară, nr. 46, 2014
Cezar Ivănescu, 111 cele mai frumoase poezii, Editura Nemira, 2014.
Antologie de Daniel Cristea-Enache
Cartea poate fi comandată și online pe site-ul Editurii Nemira (pentru comenzi accesați acest link)
_Ceausescu.jpg)
