Cezar Ivanescu: Poeme: Jeu d’Amour (Mure de pădure)

Se afișează postările cu eticheta Jeu d’Amour (Mure de pădure). Afișați toate postările

joi, 15 aprilie 2010

Jeu d'Amour (Mure de pădure)

! sunt mure coapte ele sunt, sunt mure de pădure
ca noi însingurate crunt, fără de rost singure,
sunt mure coapte ele sunt şi-o să le bată bruma
ca noi însingurate crunt, fără de rost de-acuma,
sunt mure coapte ele sunt şi-o să le bată bruma
ca noi însingurate crunt fără de rost de-acuma!

! sunt mure coapte ele sunt, sunt mure de pădure,
rogu-te, Doamnă, roagă-te de mîna-ţi să se-ndure
şi culegînd la ruga ta şi ruga mea să fure
ca de pe cruce-un răstignit cîte un rug de mure,
şi culegînd la ruga ta şi ruga mea să fure
ca de pe cruce-un răstignit
cîte un rug de mure!

! sunt mure coapte ele sunt, sunt mure de pădure,
rogu-te, Doamnă, roagă-te de gura-ţi să se-ndure
şi să le-asemuie-n cuvînt trupşorul ce se frînge
cu purpură imperia- şi perlele de sînge,
şi să le-asemuie-n cuvînt trupşorul ce se frînge
cu purpură imperia- şi perlele de sînge!

4 Cezar Ivănescu

Abonați-vă la: Postări (Atom)

Cele două cuvinte din Hamlet, For Hecuba, m-au persecutat de vreo treizeci de ani, din 1963, de la moartea mamei mele, cum tot de vreo treizeci de ani mă persecută şi ideea de a-mi mântui sufletul scriind o piesă de teatru, Batalionul sacru cu cele două scene în oglindă, bătălia de la Cheronea şi masacrul din pădurea Katynului...
În ultima vreme însă cele două vorbe ale Prinţului m-au persecutat întru atât încât le folosesc pentru a doua oară, drept epitaf la această carte, după ce mai întâi le-am folosit pentru Symposion...
Într-adevăr, oare ce suntem în stare să facem pentru un altul, pentru aproapele nostru, pentru Tatăl omorât mişeleşte şi care nu-şi găseşte pacea în moarte şi revine plângând – implorând sub razele reci ale lunii? pentru o
fată – fecioară ca un lacrimarium care se umple de toată demenţa plânsă-a lumii şi se sparge? pentru o mamă martirizată? pentru prieten care simţind că i se aproprie moartea, nu găseşte în tot culturalul oraş Iaşi bani de tren să vină până la Bucureşti şi să-ţi spună atât: că s-a apropiat moartea de el?...
Suntem în stare să facem ceva mai mult decât actorul? decât să ne jucăm compasionalul rol de-nchipuită bocitoare?

Cezar Ivănescu, Ultima Verba, Pentru Marin Preda

„Cezar Ivanescu: Am purtat cu el un adevărat război pe care l-am cîştigat eu luptînd cu atît mai îndîrjit cu cît nu era un război numai cu tatăl meu: eu în tatăl meu vedeam România comunistă, vedeam Rusia comunistă, vedeam spiritul ordinii mecanice, cazon, al comunismului, în totală contradicţie cu spiritul meu liber şi cu normalitatea...
/.../
Viorel Ilisoi: Aţi reuşit prin acest poem să vă eliberaţi de tirania tatălui dumneavoastră?
Cezar Ivanescu: Nu numai prin acest poem. „Tatăl meu Rusia este doar aşa, un vîrf de aisberg din nişte mii de pagini de manuscris. Un poet tînăr de azi, Marian Drăghici, referindu-se la poezia mea în vers clasic şi muzical, a spus că aceasta este doar vîrful aisbergului, că dedesubt este imensa masă de poezie în vers alb. Cam aşa e şi cu Tatăl meu Rusía. Tatăl meu Rusía este un poem extras din cîteva mii de pagini de text scrise mai ales în proză nu în poezie, asta e culmea; eu am scris foarte multă proză, sper în partea asta a doua de viaţă să reuşesc s-o tipăresc. Tatăl meu Rusía închide tot acest complex faţă de tatăl castrator care a fost tatăl meu biografic, care a fost România comunistă, Rusia comunistă, dar închide şi celălalt complex, mai mare, religios, al relaţiei dintre tată şi fiu, care există şi-n creştinism: Iisus Hristos/Dumnezeu relaţia asta dramatică şi tragică dintre Fiul şi Dumnezeu Tatăl care-L trimite pe pămînt să se jertfească. Este, în orice caz, un poem care închide foarte mult din tot ce-am trăit şi-am gîndit eu în toată perioada mea de tinereţe şi are o semnificaţie: în tablele legii romane era o lege care spunea că dacă fiul va fi vîndut de trei ori de către tatăl său, fiul va fi liber de tatăl său.“

Despre îndurare (I)

Cu ani în urmă, într-o discuţie pe care am purtat-o cu Noica prin anii ’70, într-o încercare de-a lui de a mă aduce către el şi către filosofie, m-a întrebat un lucru: „Care credeţi, d-le Ivănescu, că este caracteristica, trăsătura, calitatea primordială a poporului român?“ I-am răspuns: „D-le Noica, vă pot răspunde pentru că eu răsfoiesc una dintre cele mai frumoase cărţi ale acestui neam, Dicţionarul Tezaur al Limbii Române: îndurarea“. Ei bine, au trecut ani de zile şi am rămas copleşit de emoţie când, deschizând una dintre cărţile lui Noica, am găsit că şi el se ducea la Dicţionarul Tezaur şi făcea exegeza cuvântului îndurare cu o frumuseţe cu care, mărturisesc, eu n-aş fi fost niciodată în stare să o fac. Broda o poveste în jurul cuvântului îndurare, într-adevăr extraordinară poveste! Şi cuvântul are o istorie extraordinară: sensul a trecut în opusul lui. Eu am folosit, însă, în poezia mea, sensul originar al cuvântului îndurare, dar nu cred că a priceput nici un alt critic literar. Noica s-a dus – probabil i-a rămas în memorie discuţia de-atunci – şi a căutat în Dicţionar cuvântul îndurare şi a găsit povestea aceea uluitoare: a te îndura însemna a te face dur. Acesta e sensul cel vechi. Noica a găsit acest lucru şi a făcut, şi el, o poveste a lui, ca o gogoaşă de mătase, aşa-i de frumoasă! Deci, asta-i calitatea primordială a românilor.

Despre îndurare (II)

Sigur, orice calitate poate deveni defect sau hibă; îndurarea peste limite devine prostie curată, tâmpenie; nedestula îndurare devine pripeală etc. Îndurare ca a noastră, zic eu, n-a mai avut nimeni pe lumea asta. Nici comparaţia lui Eliade între noi şi poporul evreu nu stă în picioare, pentru că nici poporul evreu nu este atât de îndurător ca poporul român. Adică, ştim bine, istoria sângeroasă a evreilor sub dominaţia romană risca să ucidă în întregime poporul evreu, prin desele răscoale. Nu era, deci, un popor îndurător. Erau răzvrătiţi tot timpul. Dacă nu venea mesajul lui Hristos să-i împăciuiască, să-i îmblânzească, era un popor destinat pieirii, cu totul. Pe când noi... Asta ne caracterizează: marea îndurare. Nu avem oare – mi-am zis eu – şi un fond abisal de renaştere şi de explozie spre lumina lui Dumnezeu? Poate ar fi bine să credem cu toţii că suntem aleşii lui Dumnezeu şi că ceea ce facem nu e numai pentru un neam, ci pentru întreaga lume. Abia atunci va izbucni pentru români acea epocă măreaţă şi glorioasă pe care o visa sărmanul Emil Cioran.

Cezar Ivănescu, 1993

Cezar Ivănescu

Adversităţile umane, crîncena concurenţă literară ni se par anacronice... singură emulaţia cinstită pe un teren al camaraderiei e de acceptat ca relaţie tensionată între scriitori...

Acel care exclamă „Doar lîngă Dumnezeu îmi aflu locul“ (Paul Klee) artistul acestui secol XX orgolios în perfecţiunea de sine şi a artei sale trebuie să renunţe la îmburghezirea în cadrul breslei perseverînd în adîncirea unicităţii artei sale, pentru întemeierea unei adevărate republici a literelor...

Viorel Ilişoi în dialog cu Cezar Ivănescu, ian. 1997 (fragmente, I)

Eliade face o analiză a „Mioriţei” în capitolul VIII din „De la Zamolxis la Genghis-Han”, pe care aţi tradus-o împreună cu soţia dumneavoastră, şi analizează şi operele derivate din interpretarea acestui mit, destule, mai toate încercînd să distileze din „Mioriţa” o anumită atitudine a românului în faţa morţii.
E o greşeală pe care au făcut-o mulţi. Eu cred că nu se poate, cum au făcut mulţi sociologi şi gînditori în perioada interbelică, să se extragă o ideologie, o gîndire aproape sociologică sau chiar istorică din „Mioriţa”. „Mioriţa” este un text sacru. E ca şi cum ai lua nişte cînturi orfice să faci din ele o teorie politică. Nu merge. „Mioriţa” este un text sacru, foarte clar, în care se sublimează straturi de conştiinţă arhaică peste care vin straturi de conştiinţă istorică şi aşa mai departe. Nu poate fi luată în nici un fel atitudinea de-acolo, care este o atitudine sublimă, hieratică, şi transpusă într-un registru profan, sociologic. N-au nici o legătură. Acela nu este un comportament uman; este un comportament arhaic, ritualic şi hieratic, nu poate fi dat ca exemplu de comportament uman. În „Mioriţa” este doar o stare sublimă a sufletului, a psiché-ului românesc. Adică românul ar avea şi are un anumit gen de seninătate superioară în faţa morţii.

Pentru că e fatalist. Fatalismul este o trăsătură cunoscută a poporului român.
Fatalismul lui îl înalţă pe ciobanul din „Mioriţa” la un gen de contemplaţie de asta senină, egală de-asupra tuturor lucrurilor. Asta ne dă, ca nuanţă, „Mioriţa”. E de fapt, cum spune Eliade, un fel de depăşire a tragicului, un fel de plutire peste tragic. Ce este mai groaznic pe lumea asta decît atunci cînd valorile sublime acceptă să fie terfelite sau să fie coborîte sau, mă rog, acceptă, dacă vrei, să fie flagelate de valorile joase? Asta este-n „Mioriţa”. Acolo este arhetipul frumosului, dreptului, corectului, purului care acceptă să fie maculat de cei doi tîlhari.

Parcă-i Isus Hristos...
Isus Hristos pe cruce, nu? E o superioritate care vine dintr-un fond străvechi şi dintr-o conştiinţă a eternităţii, a permanenţei valorilor mari. Dar atitudinea din „Mioriţa” nu poate fi în nici un caz vulgarizată şi coborîtă în comportament jos, pur uman. Ca atitudine de viaţă şi ca atitudine filosofică păstrată la stadiul acesta sublim în operele literare, sigur, mioritismul poate fi o gîndire şi o viziune despre lume, dar atîta tot.

Viorel Ilişoi, Cezar Ivănescu (II)

În momentul cînd aţi înţeles că sufletul este etern, că numai trupul este trecător, cînd aţi înţeles sub acest aspect moartea, ea şi-a mai păstrat tragismul pentru dumneavoastră? Aţi mai trăit fiorul tragic al morţii care îmbracă sau traversează întreaga noastră viaţă, încă din clipa naşterii?
Moartea-şi păstrează totdeauna tragismul pentru orice artist. Pentru că artistul trăieşte în temporal, dacă vrea să fie autentic artist, trăieşte în încarnarea lui actuală. Dar una este cînd sufletul şi mintea ta de artist sînt tulburate şi voalate şi obnubilate de moarte, şi alta este cînd sufletul tău e luminos şi mintea ta e luminoasă şi dincolo de experienţa ta sau de accidentele tale în existenţa aceasta: simţi din poezia pe care o scrii că ai viziunea de dincolo, ai viziunea a ceea ce este superior şi salvator pentru om. Tragismul morţii se păstrează totdeauna. Astea sînt comportamente reflexe la om: teama de moarte, încercarea de apărare în faţa morţii de moartea fizică vorbesc , pentru că sîntem construiţi din automatisme; dar una este viziunea pe care o ai atunci cînd eşti încătuşat şi întunecat şi obnubilat de spaima de moarte şi de neant şi alta este cînd eşti luminos şi eşti sigur pe tine pentru că atunci moartea capătă un fel de accent de valoare. Adică moartea dramatizează totdeauna lucrurile, le densifică, le pune în cîmpuri de tensiune, dar nu mai constituie o spaimă, o teroare pentru sufletul uman.Omul, artistul în special, se loveşte de o temă particulară a morţii. E vorba de proiectul lui de artă dimensionat temporal şi de termenul biologic pe care i-l impune moartea.Ei, aicea dramatismul rămîne veşnic. Pentru un mare artist, un artist genial, rămîne un dramatism nesfîrşit să moară înainte de a termina o capodoperă. Aici e un pariu mare. Pentru un artist lucrurile rămîn în continuare foarte tulburi şi foarte dramatice. Lumea poate să spună despre Arghezi: lasă, că a trăit destul, a murit la 87 de ani! dar noi nu ştim ce era în sufletul lui Arghezi la 87 de ani, poate el atuncea a conceput un poem genial şi i-ar fi trebuit poate încă un an de zile să-l termine, cu forţele lui de-atunci că mintea i-a rămas întreagă lui Arghezi; şi talentul, şi luciditatea. Nu putem şti cît de tare l-a durut pe el în suflet că n-a mai avut zile să mai trăiască un an, să spunem.

Viorel Ilişoi, Cezar Ivănescu (III)

Cînd v-aţi întîlnit prima oară cu moartea? Şi cînd aţi realizat tragismul ei?
În copilărie desigur, dar n-am avut niciodată evidenţa tragică a morţii pînă la moartea mamei mele. Toate celelalte morţi fuseseră exterioare şi mecanice şi m-au lăsat rece pentru că eram prea mic ca să-nţeleg ce se-ntîmplă, eram prea copil să trăiesc cu tragism acele clipe, şi nu mi s-a întîmplat să moară cineva foarte apropiat cînd eram copil. Cea mai apropiată fiinţă dintre fiinţele pe care le-am iubit pe lumea asta foarte mult, mama, a murit în 1963, cînd eu aveam aproape 22 de ani. Bunica după tată, pe care le fel am iubit-o foarte mult, a murit mult mai tîrziu, în 1984. Abia atunci eşti cu adevărat cumplit afectat, cînd îţi mor mama, tatăl pe care-i iubeşti, iubita, soţia tînără, un prieten scump, atunci cu adevărat şocul este cumplit, cu atît mai cumplit cu cît persoana lovită de moarte este mai unică, mai particulară, mai preţioasă din punctul tău de vedere; cu cît este mai greu de înlocuit, cu atît şocul este mai groaznic. Atunci sîntem cu adevărat loviţi pe pămînt. Nu vreau acuma să mă arunc în tot felul de teorii gratuite, dar omul este creat dintr-un suflu divin, dintr-o aură energetică şi abia apoi vorbim de acumularea de materie grosieră. Deci fiinţa umană este creată pe un fond de imponderabil şi de suflu. Există marele suflu divin, aşa cum zice şi în Biblie că Dumnezeu i-a dat suflare de viaţă lui Adam suflare de viaţă! Omul există întîi în raport cu aceste valori imponderabile, deci cu această sugestie de energie care este o aură energetică şi abia apoi cu materia grosieră. Or cînd unui om îi moare să spunem o fiinţă iubită, el este ca un mecanism sau ca un circuit care este deodată decuplat de la un sistem complex în care funcţionează. Izolat, pur şi simplu. Este sufocat. De-asta ne loveşte atît de groaznic moartea unei fiinţe iubite.

Viorel Ilişoi, Cezar Ivănescu (IV)

Sînt morţi care uneori ne pot distruge total.
Ne poate aneantiza pur şi simplu moartea unei fiinţe pe care o iubim extraordinar de mult şi de care sîntem legaţi printr-o legătură aproape de nedesfăcut. Marile iubiri care se cunosc şi în literatură de asta sînt tragice, pentru că la ei unirea asta este formidabilă; o unire mai puţin fizică, pentru că, se ştie din mistică, fizicul este de fapt un obstacol în unirea sufletelor, nu un catalizator. Romeo şi Julieta... doi tineri care se iubesc. Sublim. Sufletele lor sînt aproape la un loc, pîlpîie ca două flăcări care şi-au unit arderile. Orice afectezi într-unul din aceşti copii reverberează şi în celălalt foarte tare. Dispariţia unuia dintre ei poate să fie fatală pentru celălalt, este ca un vînt care stinge cealaltă flacără. Este cumplit din acest punct de vedere şi este încă o dată o dovadă că trăim prin imponderabile, nu prin valori vizibile. De asemeni, ţine cont de toate elanurile astea formidabile pe care ni le dau în existenţă marile iubiri, sau entuziasmul, cum ziceau grecii. Adică atunci cînd eşti într-un zeu, cînd ceva divin te animă pe pămînt. Atunci rupi munţii-n pumni, ai parcă o forţă colosală, poţi face totul pe pămînt. Pentru că eşti imediat prins la un circuit de energie, undeva o energie te atrage, te canalizează şi toate aceste energii se centrifică, au un centru mundan: în Dumnezeu, în valorile mari...

„am surîs pînă cînd mi-au acoperit surîsul cu o pînză de sînge“

„Acum să explicăm, prin experienţă proprie, cum pentru a cîta oară în viaţă? ne-am însuşit lecţia sacrului printr-o drastică cenzură transcendentă... Toată iarna şi toată primăvara anului 1990 am lucrat poemul pe care-l veţi asculta, Symposion, cu voluptatea reluării imaginare, zilnice, a scenariului Calvarului, o trăire estetică, deci hedonistă, şi apoi a venit ziua de 14 iunie, cea mai sinistră zi din istoria trăită de mine a poporului român: şi prin propria voinţă m-am experiat puţin în scenariul Calvarului pe care tocmai îi descrisesem, plătind această experiere cu trei ani de boală: nu ne angajăm pe Drumul Crucii sau în oricare alt scenariu sacru ca într-o simplă experienţă estetică sau existenţială, ci încercînd să ne regăsim sufletul liber, fatal, religios: în acea clipă suspendată, cînd treizeci de brute cu bîtele în mîini au pătruns în încăperea în care ne aflam şi au început să ne lovească, mi-am amintit enunţul din Bhagavad-gita (II, 19) că un om nu poate fi ucis şi am surîs pînă cînd mi-au acoperit surîsul cu o pînză de sînge; după mai multe experienţe similare, clipe suspendate care durează cît lumea, numai o minte de imbecil se mai poate opune sentimentului religios care ne invadează sufletul... şi despre aceasta numai muzica ne poate instrui şi poezia, cînd aspiră să devină muzică sau se topeşte, ca într-o hierogamie, toată, în muzică... “

Cezar IVĂNESCU, Curs general de poezie I
(fragment), 1993

Ion Murgeanu, CRONICA SPLENDORII: CEZAR (O EVOCARE POST-MORTEM A POETULUI CEZAR IVĂNESCU)

Eminescu, în cunoştinţă de cauză, a făcut afirmaţia că „geniul este urât” , nu în sensul că „nu-i frumoasă faţa mea”, cum de data asta o spunea Cezar însuşi; însă duşmănit a priori, nesuferit de impotenţi şi mai ales de veleitari, cum au continuat şi mai mult să-l urască pe prietenul meu, liota de cântăreţi din trişcă, pe deşte şi din frunza palmată a „indicaţiilor” de partid şi de stat, sub-textuale; ei, cu timpul i-au şi devenit asasini, coalizându-se într-o sinistră cabală. Cezar însă a reuşit să-şi impună talentul, vocea lui atât de suavă, de pură, de transparentă, dar „tare” ca stânca Albaniei materne, puternică şi de neclintit, totodată; el a recuperat până la urmă mitul lui Labiş, din apele călduţe ale politrucilor literari de serviciu, scriind una din cele mai dure cărţi post-decembriste din România: Timpul asasinilor… imun la ameninţarea că una din victimele aceluiaşi „timp”… ne-încheiat încă nici azi, va fi el… a relansat Doina lui Eminescu şi a făcut din ea un spectacol provocator de „trezvie” încă din ultimii ani ai comunismului…

De fapt asasinii lui, în final, nu i-au mai putut suporta curajul şi rectitudinea, faptul că-n noile condiţii ei vindeau şi cumpărau peştişori literari mici, nişte ţâri, în timp ce „fachirul” de Cezar, jucându-se mai departe cu focul, antrena delfini, în golful de aur al poeziei sale, continuând să facă pescuiri minunate, ţintind tot mai sigur treapta cea mai de sus a afirmării, într-un final poate Premiul Nobel; sau cine ştie, un premiu inventat anume şi numai pentru valoarea lui. Asta nu i-au iertat până în clipa morţii şi nici în moarte nu-i iartă, din moment ce au creat aici la Bucureşti, „în turcitul Bucureşti” *(apud Cezar), o „blocadă” a tuturor ieunucilor literari, si au impus si un embargo pe numele lui. Este întâia oară când Uniunea Scriitorilor tace laşă, cu toată conducerea ei, din care şi el făcea parte, de altfel, la moartea unui mare poet, unanim apreciat şi de adversarii săi cei mai inteligenţi… Restul? Resturile…

L-au urât din totdeauna, l-au marginalizat, au dorit sa-l excludă cu o pasiune distrugătoare, căci meschină şi laşă, i-au creat o legendă sinistră si l-au înfometat în repetatele greve ale foamei, aducându-l la disperare: Cezar Ivănescu a avut soarta geniului din totdeauna şi după moarte nădăjduim că Geniul lui se va replia şi ne va crea încă mari revelaţii. Pe moartea lui am simţit o clipă că mă voi prăbuşi, după ce am mai avut puterea să ajung la Iaşi, singurul supravieţuitor din Bucureştii ostili şi asediaţi de ură; Alex Cetăţeanu(l) canadian, a auzit ce am spus eu acolo şi ce am avut de subliniat cu tuş negru dar şi cu otravă. (fragment)

Cezar Ivănescu, despre Iaşi (1995)

La acest final de veac, de mileniu şi de eon creştin, pentru noi, românii, Iaşul rămâne oraşul metafizic, Cetatea Sfântă, fabuloasă, regeneratoare, situată între „barbaria invadatoare a Răsăritului“ şi „decadenţa spirituală a Occidentului“, aşa cum, ironic, mi-a rezumat gândirea, mai zilele trecute, un prieten, la Paris...

De această Cetate se leagă speranţa noastră în Înviere, culturală, morală, spirituală, creştină, căci Iaşul comunică, subteran şi celest deopotrivă cu fortăreţele ortodoxiei, mănăstirile din Nordul Moldovei, şi cu binecuvântatul pământ al Indiei, cum remarca regretatul Sergiu Al. George: în Iaşi a descoperit Mihai Eminescu, creştinul exemplar, buddhismul iar noi putem spera că vom redescoperi toleranţa dialogului spiritual în viitorul eon transfigurator care va coborî în mijlocul oamenilor, pe pământ, Ierusalimul ceresc...

Toate naţiunile au dreptul să viseze la Cetatea lor Sfântă, un egregor luând fiinţă din ardoare inimilor în rugăciune...

Cezar Ivănescu, 1996: „Dacă nu-ţi iau capul, te bajocoresc“

Constantin Hrehor, Cezar Ivănescu, scăpat din cămaşa de forţă a metaforei (I)

Între fluierul păstorului căruia i s-au rătăcit 99 de oi din cele 100 încredinţate şi psaltirionul psalmodiind psalmi tragici Ierusalimului primejduit de limbi strâmbe, nu şi-a putut duce steaua; ştiindu-i caratele, a dus-o sus, dincolo de văzute, în grădina nevăzutelor, în locul de unde i s-a dat.

Născut pentru tristeţi şi revoltă de heruv, lui Cezar Ivănescu i s-au aruncat 3 zaruri înainte – predestinându-l înger, imperator sau poet. Cerul îngerului s-a topit în porfira împăratului şi, alesul, a devenit poet. Şi, de-atunci, crucea a nceput rod să aducă înăuntru-i, pentru că nu-i taină să se înfăţişeze sieşi şi lumii decât prin fereastra Crucii.

El trebuia să fie umilit, blestemat, scos pe sprânceana cetăţii, hăituit prin agora lacomilor, impostorilor, vânduţilor pe arginţi şi-n faţa lui să fie înfipte pietre, ca-n uşa staolului cuţitele copiilor între două fulgere şi două ceaune cu lacrimi campestre.

Trebuia huiduit, hulit, înălţat pe purpura eşafodului, căci, scris este: ,,Între ai săi a venit şi ai lui nu l-au primit.” Şi pentru că pietrele lor vulgare, despicate de potcoavele cailor furaţi, în faţa lui înfipte, pietre scumpe s-au făcut la apus de soare. Scăpat din cămaşa de forţă a metaforei, cercuri fugeau în urmă-I pe uliţe, roţi scrâşnitoare. ,,Nebunul, veniţi şi vedeţi Nebunul”, strigau cei care l-au încoronat în capătul săptămânii, cu pâine aruncând în marea sub care concentric e circul. Dar el trecea mai departe. ,,Îmi pot schimba stilul de luptă /dar nu pot în nici un fel să-mi schimb Destinul”, scria pe nisip, şi Baaadul ştergea totul din urmă şi rechinii îi muşcau pergamentul de nisip asfixiaţi de malarie, ucişi de idolatria primară. Era în prea mult rod – un Pom de Crăciun împodobit cu lămpi pline de plâns în mijlocul Pământului mutat peste gard de robii noştri, de roabele care, de-odată cu lutul, dincolo, au îngropat sub tumuli şi aurul nostru, şi oasele, şi făgăduinţa. A stat curmeziş vulpilor cum neclintită, înaintea bizonilor, Altamira; nu l-a cruţat pe Irod, cu psalmi negri a stropit cizma de fier adâncită în carnea planetei, a urât desfrâul, epoleţii, heraldica perversă, ciuma.

Constantin Hrehor, Cezar Ivănescu, scăpat din cămaşa de forţă a metaforei (II)

Râzând şi-a înmulţit vrăjmaşii şi, pentru că în capătul şirului a ajuns primul, ereticii au început să-i cântărească ocultă cununa. ,,A săvârşit blasfemie” strigau, ,,noi am auzit, astfel se ruga”: ,,Cred într-Unul Eminescu, văzătorul tuturor celor văzute şi al tuturor nevăzutelor”. Da, la această Coloană a lucrat el, între agonie şi extază, ca Michelangelo! Cezar peste Baaad, el demult nu mai era o făptură pământească, cetăţean al comunei primitive postmoderne; pe faţa lui un zeu răzbunător grăia, dar râdea în el un copil abia alungat din Edenul mamei tinere. Era un puhoi pre coama căruia vin schimonosite catapetesme, tărgi cu soldaţi, hieratice incunabule, punţi, faraonice măşti. Un torent de crini. De Poesie. (Să ne-amintim că esenţele ucid. Şi, crinii, desigur…).

Auziţi-l cântând! E un amestec de neamuri, larmă ca-n pânza lui Bosch, aliaj de urlet şi rugă, odă, blesteme, lupul ce latră când lupoaicei gemând tandru sub glonţ îi lasă doar fidelitatea şi pădurea… Auziţi-l! Clopotele Putnei seamănă mucenici ,,din hotară în hotară”, turle şi antimise: ,,numai umbra spinului la uşa creştinului”. Respiraţii ample, ca văgăunile stejarului: ,,amintindu-mi Baaadul Paradisul Cărnii Sfânt /plângeţi lacrime să-mi pară ca şi când n-am fost nicicând”…,,Angajarea hamletiană în existenţă” a celui care a înţeles ,,că sângele-i spirit” ,,între dinţii înroşiţi ai maşinii textuale”, după cum psihanalitic a observat unul dintre Dioscurii Colocviilor de Poezie, pedantul critic Marin Mincu, ne-a lăsat nu numai un patrimoniu liric, ci şi ,,o mărturie profundă, din interior spre fiinţă despre propria-i fiinţă”, prezenţa unui mare poet.

Cezar Ivănescu, 1996 (I)

Fundamental pentru tinereţea mea, pe lîngă împotrivirea asta din instinct şi pe lîngă educaţia reacţionară primită de la mama, a fost şi marele noroc, pe care îl consider mare noroc şi la vîrsta asta, că am iubit şi am practicat de mic sportul. Sportul te învaţă nişte virtuţi. în primul rînd te învaţă să respecţi o regulă a jocului pe care n-o respectă mai nimeni în ţara asta nenorocită şi te învaţă să lupţi cu armele pe faţă pentru victorie. Această educaţie sportivă pe care mi-am făcut-o de foarte mic pînă la vîrsta de 17 ani, cînd am abandonat sportul de performanţă, m-a învăţat după aceea foarte multe lucruri şi mi-am dat sema că şi în literatură, şi în artă, şi în orice domeniu din viaţă un om care nu a făcut sport şi nu a încercat prin sport să se verifice şi să-şi cunoască adevărata forţă este pe undeva un om fragil, gata să capoteze la cea mai mică dificultate. Sportul este o mare încercare pe lumea asta şi o bună şcoală; aşa se şi explică de ce englezii au creat nişte oameni atît de întregi, de echilibraţi, pentru că la ei de foarte multă vreme s-a introdus sportul în educaţie, fac sport de mici, învaţă să fie luptători.

Cezar Ivănescu, 1996 (II)

Acest sport te învaţă în primul rînd un lucru pe care poporul român l-a uitat complet de 50 de ani: să-ţi priveşti adversarul în faţă. Poporul român a cam luat-o la sănătoasa. Văd că şi în Cartea Albă a Securităţii mă toarnă un securist că le spuneam celor din generaţia anterioară că sînt vinovaţi de trădare, că i-au trădat pe nemţii care au luptat în Răsărit şi finalmente au pierdut un război cîştigat. Ne-au precedat nişte generaţii de laşi şi de vinovaţi, oameni care n-au mai fost învăţaţi să-şi privească adversarul în faţă, au plecat ochii în pămînt sau capul într-o parte. Boxul te învaţă să-ţi priveşti adversarul în faţă, îţi dă o frontalitate ca a scribului egiptean, să primeşti totul în faţă, nu în spate, nu s-o iei la fugă. Te învaţă să te aperi, te învaţă să respecţi un spirit de cavalerism şi de fair-play, să respecţi nişte reguli. Lumea românească în ultimii 50 de ani n-a respectat nici o regulă.

Cezar Ivănescu, 1996: patriotismul real este aproape sinonim cu acceptarea martirajului

Cred că pentru români patriotismul, patriotismul real este aproape sinonim cu acceptarea martirajului. Pentru că nu există mare patriot român sau bun patriot român care să nu fi sfîrşit rău în ţara asta. În ţara asta trăiesc bine vînzătorii de ţară, cei care nu dau doi bani pe ţara asta, cei care-o terfelesc, care-şi bat joc de ea şi fac afaceri pe seama ei şi nu le pasă de nimic. Cei care iubesc cu adevărat această ţară sînt în marginea martirajului sau aproape martirizaţi. Deci n-o iubeşti pentru că ţi-ar întoarce această iubire sau ţi-ar arăta recunoştinţă sau te-ai complini prin valorile ei, ci pe undeva împotriva, dacă vrei, realităţilor. Aşa trebuie iubită o ţară şi aşa o iubesc şi eu, adică sînt convins că ţara românescă este o ţară foarte frumoasă în Europa, întîi prin condiţiile ei fizice, geografice, o ţară de oameni foarte talentaţi, dar din nefericire lipsiţi completamente de caracter, de ţinută morală... Cu toate acestea o iubesc, cum o voi iubi întotdeauna, indiferent în ce situaţie ar fi, bună sau rea.

Cezar Ivănescu: Cum e posibil atunci ca un individ periculos să fie tolerat în funcţii importante?

În 1980, după moartea lui Marin Preda, am publicat în revista „Luceafărul“ scrisoarea testamentară pe care mi-o lăsase Maestrul meu din primăvara anului 1979 şi i-am considerat vinovaţi pe toţi acei care, în ultima zi din viaţa marelui scriitor, au contribuit într-un fel la producerea tragicului deznodămînt, printre ei numărîndu-se şi Mircea Dinescu.

Am reluat toate acuzaţiile în cartea mea Pentru Marin Preda (Ed. Timpul, Iaşi, 1996).

În 1981 am fost martorul prozatorului Iulian Neacşu în procesul pe care acesta l-a intentat numiţilor Dinescu Mircea şi Dorin Tudoran, proces finalizat cu condamnarea celor doi...

În 1990, Mircea Dinescu, „disidentul“ făcînd parte din grupul de la Comana condus de Gheorghe (Gogu) Rădulescu, ajunge Preşedinte (provizoriu şi apoi ales) al USR şi-mi desface în mod abuziv contractul de muncă (redactor la revista „Luceafărul“ a USR), fiind obligat să declar greva foamei în 5 ian. 1990.

Am plecat din USR şi am reîntemeiat Societatea Scriitorilor Români (cu aproape 1000 de membri).

După mineriada din 14 iunie 1990, am zăcut bolnav aproape doi ani (fiind bătut bestial de mineri), sediul şi arhivele Societăţii Scriitorilor Români au fost distruse iar eu am revenit în USR chemat de Laurenţiu Ulici, Preşedinte interimar al USR după ce Mircea Dinescu a plecat fără să-şi încheie mandatul şi aducând USR în pragul falimentului.

Nu s-a făcut niciodată o anchetă serioasă privind ilegalităţile comise la USR în perioada în care a fost Preşedinte Mircea Dinescu.

În 2005 l-am anunţat pe Eugen Uricaru, Preşedintele în funcţie al USR, că voi candida la preşedenţia USR (iunie 2005). Într-o zi stînd de vorbă cu Eugen Uricaru în biroul său, în prezenţa mai multor martori, Eugen Uricaru a rostit ceva de genul: „ei, dragă, în 1990 cînd scriai în «Baricada» şi-l înjurai pe Dinescu, credeam şi eu ca atîţia alţii că eşti nebun, dar acuma îmi dau seama că dacă Dinescu nu risipea banii Uniunii, astăzi am fi dat lefuri (şi încă mari) scriitorilor...“

La scurt timp a venit verdictul de la CNSAS, că Eugen Uricaru a făcut poliţie politică, verdict neprobat în niciun fel.

Mi-am exprimat clar încă din 2005, în presă, neîncrederea în CNSAS atît timp cît în Colegiul acestei instituţii este cel puţin un securist, Mircea Dinescu.

Semnalez similaritatea situaţiilor: şi în 1990, şi în 2008, aflat într-o poziţie-cheie, Mircea Dinescu se răzbună comiţînd o ilegalitate.

Dacă în 1990, în România domnea o stare generală de anomie, azi ne pretindem un stat democratic, de drept, un stat european.

Cum e posibil atunci ca un individ periculos, care sfidează legile, să fie în continuare tolerat în funcţii importante, liber să decidă, după bunul său plac, destinul unor oameni?

(Cezar Ivănescu, Bucureşti, aprilie 2008) textul integral la
http://cezar-ivanescu.blogspot.com/2009/03/cezar-ivanescu-aprilie-2008-scurta.html

Cezar Ivănescu

Moartea-şi păstrează totdeauna tragismul pentru orice artist. Pentru că artistul trăieşte în temporal, dacă vrea să fie autentic artist, trăieşte în încarnarea lui actuală. Dar una este cînd sufletul şi mintea ta de artist sînt tulburate şi voalate şi obnubilate de moarte, şi alta este cînd sufletul tău e luminos şi mintea ta e luminoasă şi dincolo de experienţa ta sau de accidentele tale în existenţa aceasta: simţi din poezia pe care o scrii că ai viziunea de dincolo, ai viziunea a ceea ce este superior şi salvator pentru om. Tragismul morţii se păstrează totdeauna. Astea sînt comportamente reflexe la om: teama de moarte, încercarea de apărare în faţa morţii de moartea fizică vorbesc , pentru că sîntem construiţi din automatisme; dar una este viziunea pe care o ai atunci cînd eşti încătuşat şi întunecat şi obnubilat de spaima de moarte şi de neant şi alta este cînd eşti luminos şi eşti sigur pe tine pentru că atunci moartea capătă un fel de accent de valoare. Adică moartea dramatizează totdeauna lucrurile, le densifică, le pune în cîmpuri de tensiune, dar nu mai constituie o spaimă, o teroare pentru sufletul uman.

Viorel Ilişoi: Vă întreb dacă prezenţa imediată a morţii a reuşit de atunci să schimbe ceva în structura psihismului şi implicit în poezia dumneavoastră.
Cezar Ivănescu: Nu. Eu am scris, în 1966, o carte întreagă, La Baaad, ca să-mi interiorizez experienţa confruntării mele cu moartea şi la terminarea scrierii acestei cărţi depăşisem deja acest impas tipic existenţialist al omului modern confruntat cu moartea. Deja depăşisem faza de sfîşiere şi de revoltă existenţialistă de nivel Camus, să-i spunem, de om revoltat, deja eram un om care nu mai credea în moarte, îmi cîştigasem credinţa în valorile eterne, în Dumnezeu şi-n nemurirea sufletului după experienţa abisală făcută cu scrierea acestei cărţi. Cartea este o carte păgînă, dar ea împinge la ultimele consecinţe o lume fără credinţă, o lume de Vechi Testament, spre a forţa şi a accepta experienţa creştină, experienţa luminii şi experienţa luminii lui Dumnezeu. Odată cu terminarea acestei cărţi eu practic mi-am depăşit stadiul de tinereţe, blocajul în faţa morţii.
Viorel Ilişoi: V-aţi împăcat cu moartea?
Cezar Ivănescu: Nu m-am împăcat cu ea, ci doar am înţeles fragmentarismul gîndirii existenţialiste şi faptul că existenţa umană nu are sfîrşit, că sufletul uman este nemuritor şi că trecem de pe un nivel jos şi degradat de existenţă pămîntească spre nivele superioare, sublime de existenţă, că nu avem sfîrşit şi moarte niciodată. (Cezar Ivănescu, Viorel Ilişoi, inedit, 1996)

Gabriela Creţan, MAÎTRE DE LA CLARTÉ (I)

Când l-am cunoscut, la cenaclul Numele Poetului, într-o seară de ianuarie din anul 1984 (de ziua mamei mele), am avut un frison pe care nu l-am înţeles atunci. De abia mai târziu, peste câteva luni, când, împreună cu soţul meu Gelu Alecu, i-am devenit apropiaţi, am înţeles semnificaţia acestei emergenţe afective: era un semn de recunoaştere, o recunoaştere încă liminală, însoţită însă de presentimentul tulbure al importanţei cruciale pe care o va avea în viaţa mea. Ceea ce la prima întâlnire a fost numai pură emoţie, tresărire obscură, imposibil de definit în cuvinte, mi s-a impus în plenitudinea ei conştientă când l-am auzit cântând pentru prima oară. Ne aflam în drum spre mănăstirea Tismana, într-o maşină condusă de Gelu, se înnoptase, iar Cezar a început să cânte cu glas puternic, abstras şi însingurat, ca de la o imensă depărtare: „! voi ce mă priviţi la faţă / îndrăgiţi-mi faţa mea / mai îngăduiţi-mi faţa / fiindcă mult va sângera...// ! şi în mânuri şi-n picioare / cuie îmi vor împlânta / mai îngăduiţi-mi mâna / şi-n ţărână talpa mea / ”. Efectul asupra mea a fost de trăsnet în creştet, de cuţit in inimă, de explozie în plexul solar. Toate deodată! Şoc şi apnee. O fascinaţie care durează de-atunci, fără scădere sau întrerupere…

Poemul acesta, în care, ca în multe altele de altfel, Cezar Ivănescu îşi asumă calvarul christic, este cel prin care mi s-a revelat făptura lui omenească profundă, fiinţa lui suferitoare vulnerată de tot răul lumii, de răul cosmic imanent Creaţiei şi, concomitent, înalta lui învestitură spirituală. De altfel, viaţa şi opera sa ilustrează, la modul exemplar, acest efort continuu de imitatio Christi, culminând cu stranii potriviri de evenimente biografice, prea surprinzătoare pentru a nu îndemna la apropieri analogice. Destinul lui s-a consumat între limitele temporale marcate de două sărbători cu maximă încărcătură simbolică pentru creştini: s-a născut în ziua Schimbării la Faţă a Domnului şi a murit în Joia Mare din Săptămâna Patimilor, trădat de discipoli pe care-i iubea, părăsit de mulţi dintre prieteni, umilit de acuzaţii calomnioase şi absurde, hăcuit cu fervoare de casap la o clinică obscură din Bacău; vândut vechilor săi prigonitori de inşi pe care-i credea fideli, pe care-i ajutase de multe ori la începutul carierei lor scriitoriceşti, înainte ca ei să fi prins osânză şi gustul privilegiilor obţinute prin delaţiune şi prin abjecţie.
(fragment)

Gabriela Creţan, MAÎTRE DE LA CLARTÉ (II)

Multe dintre poemele lui rememorează actul vânzării şi reactualizează, la modul experienţial paroxistic, scenariul Patimilor, cu ardenţa celui care imploră stigmatele („! azi mă duc mereu la deal / dealul căpăţânii / şi-ţi las treizeci de arginţi / şi arginţii ţâni-i”; „! cine vrea mă scuipă, / scuipă cine vrea / eu mereu tot urcu / urc pe Golgota”).

Iluminarea prin suferinţă a fost unul din crezurile sale cele mai puternice; se ştia ales, nu pentru bucurie şi vană jubilaţie mundană, ci pentru lapidare şi crucificare, asemenea mărturisitorilor din vechime; şi cum orice alegere este un gest al voinţei divine, căruia nu ai decât să i te supui, a trecut prin toate probele suferinţei, câte i s-au dat, cu înalta conştiinţă a acestei elecţiunii.Practica „ritualul traumatomant” ca pe o formă secretă de divinaţie, interzisă muritorilor de rând: „Nu am voie să uit nimic, nu am voie să mă eliberez de nimic, nici să fac vreun fel de terapie; această tehnică este inversul terapiei, constă în reactualizarea tuturor amintirilor traumatice şi păstrarea lor vie în memorie cu scopul de a-mi ilumina mintea şi sufletul spre a-mi vedea existenţa care mă aşteaptă sau ceea ce mă aşteaptă de ordin profetic în viitor, nu în viitorul imediat”.

Şi-a vestit moartea violentă, prin mână de om, în poeme („! Te caut cu sângerare / ca sângele inima, / şi trupul meu cum va sângerare / când mă vor înjunghia // ! Te caut cu desperare / şi groaza e-n urma mea, / Trimişii Beznei or să m-omoare / nu te-oi mai căuta”; „! să mi-l omoare Sufletul, / cei mulţi tăbărâră / şi lovitu-m-au, Doamne, şi mă îngenuncheară ! // şi m-au rupt în bucăţi…” ), dar şi prin viu grai apropiaţilor, ori prin documente scrise sau înregistrate pe casete în fatidica iarnă a anului 2008.

Şi-a numit cu precizie urgisitorii şi a lăsat un cuvânt testamentar în care mărturisea întreaga sa compasiune „pentru cei care au gustat cu voluptate această pâine otrăvită a minciunii”.

Nu i-a blestemat, n-a cerut răzbunare, ci i-a îndemnat, cu milă creştinească, pe cei care i-au pregătit moartea la un efort de conversie spirituală.

Sub comunişti a fost sărac ca un franciscan, dar sărăcia lui avea o strălucire seniorială. O transfigurau muzica şi poezia lui, dar şi gesturile de mare generozitate pe care le avea faţă de alţi sărmani, sau chiar faţă de semenii săi mai bine trăitori. Suferea când bănuia că aproapele lui era flămând, dezbrăcat sau desculţ. (fragment)

Trupele tratatului de la Varşovia invadaseră Cehoslovacia...

Pentru unii acea zi fatală înseamnă 21 de ani de amânare, pentru alţii, ca mine, 31 de ani... căci îi adaug şi pe aceşti zece ani de la Revoluţie încoace, prelungire sinistră a celorlalţi 21...

În toamna lui 1968, pentru placheta de poeme, Rod, am primit Marele Premiu al Festivalului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“, ediţia I-a, Iaşi, 1968...

Şi tot aşa, pentru anii infernali pe care i-am trăit, pentru toată teroarea îndurată de la oameni, a venit alinarea Mângâietorului Mihai Eminescu, Premiul de Poezie „Mihai Eminescu“ al Academiei Române în 1984, Marele Premiu Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“, Botoşani, anul 2000...
Cine, pentru acestea, n-ar da viaţa lui toată?

Cezar Ivănescu, 1968, vara, Contemporanul, anul XI, nr. 5, serie nouă (486), 3 februarie 2000

Cezar Ivănescu

„În general, marile talente, marile valori se afirmă împotriva curentului, împotriva modelelor, chiar împotriva tuturor, aş putea spune. Adică, cei care cu adevărat merg cu poezia până la capăt trebuie – ca să-l citez pe marele Eugen Ionescu – trebuie, pe undeva, să ducă un război împotriva tuturor. Să-şi urmeze doar calea lor. Pentru că, până la urmă, înving. [...] Pentru că, ştiţi cum e? Talentul e, de fapt, o povară imensă, care, dacă n-ai un schelet puternic, îţi sfarmă oasele, te pulverizează. E un misterium tremendum acest talent, pe care poţi să nu reuşeşti să-l duci pe umeri până la capăt.“

Gabriela Creţan: Cezar Ivănescu emana o forţă uriaşă, nucleară (I)

Eram foarte tânără pe atunci, în sumbrul „ev de aur” şi, tot ca acum, minată de o timiditate paralizantă şi de o inabilitate socială congenitală, aşa încât, de una singură aş fi fost incapabilă să fac ceva pentru a-mi vedea poemele tipărite. Am avut însă şansa unei întâlniri miraculoase, una dintre acele întâlniri care-ţi schimbă destinul dându-i pe neaşteptate o turnură favorabilă.

În 1984, urmând exemplul unui coleg de institut, poet şi el, am început să frecventez cenaclul „Numele Poetului” condus de Cezar Ivănescu. Din acest moment a început cu adevărat aventura mea, nu numai scriitoricească, ci şi spirituală, în sensul cel mai pur al cuvântului. Pentru că Cezar Ivănescu emana o forţă uriaşă, nucleară, şi avea o putere de fascinaţie căreia nu puteai şi nu voiai să i te sustragi.

Reuniunile cenaclului începeau pe la ora 17 şi durau până spre sau după miezul nopţii; în acest interval se citeau volume întregi de poezie sau ample fragmente de proză, se discuta ore-n şir, în deplină libertate, fără teamă şi prohibiţii.Timpul acela a fost pentru mine unul al libertăţii neîngrădite, eram, cum spuneam, tineri, iresponsabili şi mai ales ignoranţi în ce priveşte pericolele la care ne expuneam. Nu făceam nicio legătură cu faptul că foarte puţini dintre noi reuşeau să debuteze şi, chiar dacă mi-ar fi venit atunci ideea că Cezar Ivănescu era el însuşi „persona non grata” şi că mai înţelept ar fi, pentru cine ţine să-şi publice cărţile, să viziteze alte cenacluri – conduse de scriitori mai bine cotaţi de regim – nu m-aş fi reorientat cu nici un preţ…

Ancheta revistei Discobolul, Gabriela Creţan, fragment din interviul publicat în revista Discobolul, Anul XI, Nr. 130-131-132 / oct.-nov.-dec. 2008

Gabriela Creţan: Cezar Ivănescu emana o forţă uriaşă, nucleară (II)

În 1986, când cenaclul a fost interzis, Cezar Ivănescu a intrat în greva foamei în semn de protest, grevă care a luat sfârşit, independent de voinţa lui, după şapte zile, când a fost internat în stare foarte gravă la Spitalul de Urgenţă. Odată cu greva foamei, discipolii, prietenii, apropiaţii – care se numărau cu sutele – s-au risipit înfricoşaţi; în jurul lui s-a făcut un gol rece, abisal, un gol în care ne mai mişcam fantomatic numai noi, soţia lui Mary, eu şi Gelu Alecu, soţul meu.

Am evocat acest episod pentru că e, în opinia mea, exemplar pentru ce înseamnă să-ţi aperi demnitatea (a ta şi a celor de care de simţi responsabil) în vremuri de teroare. Şi pentru că acuzaţii netrebnice şi absurde l-au ucis, nu atunci sub comunişti, ci astăzi în plină şi prealuminată democraţie. Dar despre toate astea voi depune mărturie mai târziu, în momente mai faste…

(Gabriela Creţan, art. cit.)

Gabriela Creţan: Cezar Ivănescu emana o forţă uriaşă, nucleară (III)

În preajma lui Cezar Ivănescu, atunci când îşi cânta poemele, am trăit experienţe numinoase. Şi cum între 1984 şi 1989 eu şi soţul meu îi deveniserăm foarte apropiaţi şi ne vedeam aproape zilnic, perioada asta a însemnat pentru mine un timp al graţiei şi al beatitudinii. (Ştiu că afirmaţia este cam abruptă şi va stârni ilaritate în rândul „nifiliştilor” de astăzi, dar nu acestor blazate urechi le vorbesc eu acum).

Cum frumos şi exact a formulat cândva dl. Dan C. Mihăilescu, cu o sintagmă care se potriveşte întru totul propriei mele experienţe, din întunericul acela de iad noi ne salvam „evadând pe verticală”; în felul acesta rămâneam liberi şi puţin condiţionaţi de traiul nostru de vieţaşi.

(Gabriela Creţan, art. cit.)

„Frumseţea şi cu moartea“...

Se împlinesc 100 de ani [1983 – n.n.] de cînd a apărut pentru prima oară Luceafărul; tipărit în aprilie 1883 în Almanahul Societăţii academice social-literare „România jună“ din Viena, a fost apoi reprodus în Convorbiri literare, în august, şi în decembrie în ediţia Maiorescu...

În 5 iunie 1883, poetul a fost la Iaşi la dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare:
„Nu mi-am citit la dezvelirea monumentului poezia fiindcă nu mă simţeam bine şi eram chinuit de temerea ca nu cumva să zic ori să fac ceva nepotrivit cu împrejurările, încît lumea să rîdă de mine.“
...Lucrarea sa se încheiase şi toate cele ale lumii îi apăreau, poate, de-acum, într-o lumină nouă a fiinţării de sine, ca o epifanie...
Şi-ar fi putut încă murmura silabele sacre ale lui Lucian Blaga:

Dar pe liman ce bine-i
să stăm în necuvînd –
şi, fără de-amintire
şi ca de subt pămînt,
s-auzi, în ce tăcere
cu zumzete de roi,
frumseţea şi cu moartea
lucrează peste noi.

Cel care a creat lumea noastră românească prin Cuvînt se închidea în tăcerea absolută care-i tot a divinităţii...
Ce-aş putea să mai murmur în această seară de 22 aprilie 1983, stimaţi colegi?
Teamă mi-i să nu zic sau să nu fac ceva nepotrivit cu împrejurările...
Rogu-vă să vă gîndiţi numai cum totul a fost posibil...
Eminescu s-a născut la 1850... la 1859 a avut loc Unirea Principatelor, la 1877, Independenţa, la 1883 a apărut Luceafărul, la 1918 s-a reîntregit România...

Cînd suntem mai nefericiţi să ne visăm contemporani, în illo tempore, cu Eminescu...

Cezar Ivănescu, 1983

„Tonul poemelor lui Cezar Ivănescu se putea compara numai cu psalmii lui David”

Gabriela Melinescu evocă relaţia ei cu Nichita şi perioada în care au locuit împreună în mansarda din str. Grigore Alexandrescu, „unde unele momente de înaltă poezie ating sacralitatea:

«Într-o zi şi-a făcut apariţia un cuplu neobişnuit de original: tinerii căsătoriţi Mary şi Cezar Ivănescu. Nichita i-a plăcut de la prima vedere. Mary avea o piele albă de porţelan, ochii vii şi sclipea prin lecturile ei în franceză, Proust ori Céline, din care traducea încă de pe atunci cu foarte mult talent. Cezar, deşi plin de căldură se arăta mereu sobru la entuziasmul nostru superbobinocar.

Cezar ne-a cântat pentru prima oară baladele lui care ne-au transfigurat mansarda săracă; era ceva nou în ele, nemaiauzit vreodată pentru urechile foarte muzicale ale lui Nichita. Tonul poemelor se putea compara numai cu psalmii lui David, Psaltirea pe care noi o consideram cartea de poeme cea mai valoroasă a lumii. Doamna U, care nu-i iubea prea mult pe musafirii noştri, se uitase pe sine împietrită în cadrul uşii. Prezenţa tonului proaspăt al lui Cezar ne adusese chiar sacralitatea cea mai modernă în mizeria socială şi morală de atunci. Nichita mi-a dictat imediat un text superb despre poetul Cezar Ivănescu, text care a apărut imediat prin grija marelui său entuziasm.

După mulţi ani de la această întâmplare i-am revăzut pe Mary şi Cezar Ivănescu, neschimbaţi în vocaţia lor înaltă. Nichita trăise cu ei mai departe întâmplări pe care eu nu le ştiam, dar acel moment privilegiat din mansarda transfigurată de vocea lui Cezar, bucuria noastră de atunci, asta nimeni n-o putea face să dispară, căci întâmplarea se pusese ea singură la păstrare, în eter, acolo unde lucrurile nu se degradează, oricât ne-am strădui noi , fie chiar şi prin uitare. »”

GABRIELA MELINESCU, Adevărul literar şi artistic, nr. 502/ 25 ianuarie 2000

Cezar Ivănescu, Timpul asasinilor (Încheiere)

Nicolae Labiş a fost cel mai mare talent ivit în poezia românească de la Eminescu până azi. Deşi opera sa poetică e doar un început de lucrare (*), cele câteva capodopere (Moartea căprioarei, Baladă) pe care a avut timpul să le scrie, ne cutremură în eternitate prin iactanţa lor genială şi îl situează în primul rând al marilor poeţi români ai tuturor timpurilor...

... De câte ori îmi amintesc cum l-au ucis pe Labiş, mă podideşte, groaznic, plânsul... Aşa am început această carte şi tot aşa o s-o închei: „răsărirea“ lui Labiş în poezia românească a fost a doua epifanie de când există limba română, şi astfel, va rămâne-n veac...

Cea dintâi, a lui Eminescu, a fulgerat lumină primordială pentru noi, românii, pentru două mii de ani de Eon creştin...
Ca un zeu mai mic, Labiş, „Kamadeva, zeul indic“ şi-a trimis şi el săgeţile-i luminoase în cea mai lungă Noapte a Marelui An Cosmic şi ele ne ajung prin beznă căci stăm încă în miezul nopţii şi aşteptăm Soarele Învierii noastre să se ridice după ce a petrecut timp lung cu morţii.
Ei doi rămân ca sfinţii pentru mine, ei doi rămân ca Soarele şi Luna, şi te binecuvânt Moldovă că în tine, ei doi s-au încarnat...

Ca să doarmă liniştit, copilul strivit de Roata Legii îi spun trei versuri dintr-o limbă pe care o vorbeşte Dumnezeu: „Tu nici nu ştii a ta apropiere / Cum inima-mi de-adânc mi-o linişteşte / Ca răsărirea stelei în tăcere.“

*) Despre valoare absolută a începutului vorbesc toate textele fundamentale esoterice, cu osebire buddhismul esoteric insistă asupra faptului că nimic nu putem continua în eternitate, dacă nu am întemeiat aici pe pământ un cât de firav început, de căinţă, ştiinţă, iubire, armonie muzicală.

Cezar Ivănescu

Eu sunt convins că existenţa noastră de aici, de pe pământ, este negativul alteia, plină de lumină. Moartea este doar un ritual de trecere spre adevărata noastră esenţă şi fiinţă. Nu trebuie să credem că această experienţă a călătoriei noastre pe pământ este o experienţă în totalitate negativă. Iisus strigă pe cruce: «Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?» Se întunecă. Pentru că pământul este un loc atât de sinistru, încât fiul divin îşi poate uita tatăl şi poate crede că a fost părăsit. Şi totuşi, în acest infern, învăţăm să iubim, să ne sacrificăm, să ne dăruim, să fim generoşi. Este un infern feeric. Anamneza angelică pe care ne-o facem, din când în când, ne indică spre ce ne îndreptăm. Spre Dumnezeu. Şi toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie.

Cezar Ivănescu, Pentru Marin Preda

Truda aşternerii pe hârtie a cuvântului e o asceză, truda neîntreruptă, de o viaţă e o călugărire, o femeie care-ţi vine în chilie şi-ţi îmbăiază trupul cu trupul ei de mir, e un dar al lui Dumnezeu, nu un păcat, e doar paharul cu ichor divin pe care Domnul ţi-l îmbie şi-o să-ţi îmbie şi-acel crunt pahar ce nu se poate trece de la tine, până atunci te du prin întuneric spre o chilie luminată pe-a cărei uşă scrie: o mie de călugări, o mie de religii, el e acolo, înăuntru, cu un cărţoi imens în faţă şi-l răsfoieşte curios ca o femeie, cam bună carte, pergamentul lumii, Cronica Akaşică...

Cezar Ivănescu (octombrie, 1999)

Am fost obsedat din tinereţe de imaginea scribului egiptean, de „frontalitatea“ poziţiei, cu tăbliţa pe genunchi pregătindu-se să transcrie un text sacru: ceva ca o teroare fericită se desluşeşte pe figura omuletului stînd în aşteptare şi eu însumi, toată viaţa, nu m-am crezut altceva decît un umil scrib egiptean aşteptînd să aud un verset care să-mi despice trupul în două...

Artistul trăieşte în lume, şi dacă Dumnezeu l-a trimis în lume, nu se poate reîntoarce la Dumnezeu decît prin arta lui, prin scrisul lui, aceasta e yoga lui, jugul lui, crucea lui, singura sfinţenie posibilă pentru artist... Să poţi trece prin întunericul cel mai cumplit, cum am trecut eu, nu ai decît rugaciunea şi scrisul... Sigur, ar mai fi muzica şi mai adîncă decît ea, tăcerea...

Scrisul rămîne o artă pe deplin umană şi divină, scriind poţi face acel semn ca abisul în care să se resoarbă lumile, scriind, hîrtia poate lua foc de lumina lui Dumnezeu... Ştim noi care e cea mai cumplită armă a viitorului? Poate e un blînduţ semn negru, pe o hîrtie albă...

Cezar Ivănescu, Timpul asasinilor

„De două mii de ani, de la crucificarea Fiului Luminos al lui Dumnezeu, s-a coborît pe lume vîrtejul întunecat al Timpului Asasinilor... Crucificaţi Apostolii, cu capul spre Dumnezeu sau spre pămînt, martirizaţi şi sfîrtecaţi de fiare primii creştini în Auschwitzurile protocronice ale Imperiului Roman şi s-a instaurat Auschwitzul din inimi şi orice arătanie mongoloido-vizigoto-ostrogoto-asiatică, cum închega o bandă de ucigaşi, se punea pe exterminat tot ce mişca în jur, de la firul de iarbă la fecioarele pascînd mieii în luncile Hebronului...“

Cezar Ivănescu (manuscris, 20 martie 1980, noaptea)

! aş fi dorit pentru pura mea plăcere să scriu şi o carte numită Piaţa, carte mereu amânată din sărăcie, lipsă de timp şi din sentimentul unei gratuităţi vinovate; dacă voi mai avea timp până la moarte o voi scrie, nu cu gândul să o termin, ci cu acea inenarabilă plăcere şi fericire pe care o simţi, într-un balcon, vara, în intimitatea unei femei pe care o iubeşti; totul e posibil; când nimic nu mai speram, Dumnezeu, îmi dăruia alături o femeie şi inima acelor care iubesc cu toată inima şi tot trupul: poate-mi va da şi zilele bune şi ale acestei cărţi a recluziunii mele ultime, carte pe care de o viaţă doresc să o scriu «cu tot trupul» aşa cum te sinucizi azvârlindu-te de la etajul unei clădiri de pavaj...“

Cezar Ivănescu, Închinare Moldovei

„Eugenia Guzun: Aş fi vrut să vă mai întreb în încheiere despre marile dumnevoastră prietenii literare, despre romane, despre proiecte, fireşte, şi despre multe altele, semn că ar trebui să pun doar o virgulă în acest interviu şi la sfârşitul lui şi să vă mulţumesc pentru amabilitate şi în mod deosebit pentru acele vibrante versuri dintr-o doină care începe astfel: „M-a prins dorul de Moldova/ Sfânta ceea-n violet...“

Cezar Ivănescu: Da, eu ce să vă spun... Nu vă pot spune decât că cine are cu adevărat ceva în comun cu mine sau cine intră în rezonanţă cu mine, are, fireşte, şi şansa să intre în dialog, să putem comunica chiar pe această cale a dialogului civilizat şi ordonat, şi metodic, menit, fireşte să mai informeze un public. Versurile pe care mi le-aţi citat, sunt pentru mine un motiv – dacă vreţi – dureros de reflecţie, ele îmi aduc aminte de o realitate despre care poate vom vorbi altădată, în mod special, despre această realitate traumatică, care înseamnă pentru mine Moldova. Moldova eternă şi Moldova actuală, Moldova istorică şi socială, Moldova literară şi creatoare, în orice caz, acea Moldovă care, după cum spunea Vasile Pârvan într-un început de text – „Tu, Moldovă, care ai dat pe toţi marii istorici ai Patriei...“, iar eu continuam textul lui Pârvan – şi pe toţi marii muzicieni, pe toţi marii poeţi şi pe toţi marii prozatori ai Patriei... Acea Moldova care astăzi se află într-o stare sfâşiată de o parte şi de cealaltă parte a Prutului, sfâşiată, dezonorată, călcată în picioare, batjocorită ş.a.m.d.“
Fragment dintr-un interviu realizat de Eugenia Guzun, Revista Sud-Est, 2000

Pentru Cezar Ivănescu

De aceea vom zice, astăzi şi mereu că ne aflăm în timpul bun şi sfânt şi vechi cât noi al poeziei româneşti. Şi că ne mai aflăm spre bucuria şi cinstea noastră, alături de unul dintre cei mai puri şi mai sfâşietori reprezentanţi ai poeziei româneşti, Cezar Ivănescu, poeta magnus. Şi îl vom mai numi biruitor, pentru că, prin lungul şir din veacuri al poeţilor români, câţiva cu nume sfinte nouă, alţii, mulţi, pe veci fără nume, noi, ca neam, am biruit prin vreme şi obidă, prin însângerările şi tina istoriei. Am biruit, ca puţini alţii, înfrângând tot ceea ce ne tăgăduia.
Petru Creţia, Pentru Cezar Ivănescu, 1994

Sorin Dumitrescu, Despre Cezar Ivănescu, intervenţie in direct, emisiunea Naşul, B1tv

Faceţi o emisiune dramatică în faţa telespectatorilor, probabil unul dintre cei mai mari poeţi pe care i-a avut vreodată ţara asta. Băgat în corzi de delaţiunea gravă care s-a instalat în toate centrele nervoase ale neamului acesta. În momentul de faţă România e o ţară intoxicată. Ca să văd pe domnul Cezar Ivănescu a cărui falie poetică e extrem de rară, nu vreau ca să compar cu nume bine ştiute, să văd în situaţia în care e discutată onestitatea şi conştiinţa, e motiv să te duci naibii undeva departe şi să nu mai exişti. Să îţi pierzi urma undeva. Dumneavoastră aveţi un interlocutor de o talie excepţională. În loc să îl auzim scoţând lucrurile excelentisme care l-au consacrat, iată îl vedem apărându-se de nişte mârlani mizerabili care îndrăznesc să atace o persoană de o rectitudine absolută. Dânsul nu poate minţi, e incompatibil cu instituţia amăgirii, nu o are. Care vasăzică, trebuie urmărit cu atenţie nu la verdictele pe care le dă, ci la analizele fine. Cine l-a auzit vreodată pe domnul Cezar Ivănescu cântând în şoaptă versuri... e ceva cutremurător, e cu mult distanţat de majoritatea confraţilor lui. Cu toată compasiunea pentru faptul de a fi pus în situaţia să se apere, cred că livrează un model de demnitate. Îl urmăresc cu mare atenţie, şi învăţ de la dânsul... chiar atunci când dânsul pare pierdut, poate birui spectaculos cum a biruit şi în seara asta. Poete, nu pot decât să vă îmbrăţişez cu toată dragostea şi să vă doresc să încheiaţi cât mai repede mizeria asta în care v-au târât oameni care nu sunt vrednici.

Cezar Ivanescu: Poeme

joi, 15 aprilie 2010

Jeu d'Amour (Mure de pădure)

Volum bilingv de poezii ale lui Cezar Ivănescu, apărut la Tirana

Nemira, 2014

If, Ana Emilia Matei, 2012

Cezar Ivănescu

Arhivă blog

IASI

Magnolia, Ana Emilia Matei

The Lost Fresco (2010)

SUTRA (VII)

Crucea (I, 2008)

Crucea (II, 2008)

Cezar, fiul Xantipei

S. Dalí, Fata cu mandolina, 1910

Aurelia Călinescu, Înger dormind

Sutra IV (Tao)

Aurelia Călinescu, Personaj cu îngerul pe umeri

The Lost Fresco - 2010, Ana Emilia Matei

FITI ALATURI DE NOI!

Despre îndurare (I)

Despre îndurare (II)

Cezar Ivănescu

Viorel Ilişoi în dialog cu Cezar Ivănescu, ian. 1997 (fragmente, I)

Viorel Ilişoi, Cezar Ivănescu (II)

Valeria Seciu, Cezar Ivănescu, Marin Preda

Cezar Ivănescu, Marin Preda, Mihai Ungheanu

Viorel Ilişoi, Cezar Ivănescu (III)

Viorel Ilişoi, Cezar Ivănescu (IV)

„am surîs pînă cînd mi-au acoperit surîsul cu o pînză de sînge“

Symposion (fragment), Casa Pogor, Iaşi, 1993

Ion Murgeanu, CRONICA SPLENDORII: CEZAR (O EVOCARE POST-MORTEM A POETULUI CEZAR IVĂNESCU)

Cezar Ivănescu, despre Iaşi (1995)

Cezar Ivănescu, Doina (Uri memento)

Cezar Ivănescu

Valentin Popescu

Cezar Ivănescu

Claude Monet

Cezar Ivănescu

Rod

Van Gogh

Cezar Ivănescu, 1996: „Dacă nu-ţi iau capul, te bajocoresc“

Versus

Constantin Hrehor

Cezar Ivănescu, Sutra III (Tao)

Constantin Hrehor, Cezar Ivănescu, scăpat din cămaşa de forţă a metaforei (I)

Constantin Hrehor, Cezar Ivănescu, scăpat din cămaşa de forţă a metaforei (II)

Constantin Hrehor

Cezar Ivănescu, Sutra 10

Cezar Ivănescu

Cezar Ivănescu, 1996 (I)

Cezar Ivănescu, 1996 (II)

Cezar Ivănescu, 1996: patriotismul real este aproape sinonim cu acceptarea martirajului

Cezar Ivănescu, dosar de lucru, aprilie 2008

Mircea Dinescu, un comunist „destoinic“, la stânga tovarăşului său de partid, Nicolae Ceauşescu

Cezar Ivănescu: Cum e posibil atunci ca un individ periculos să fie tolerat în funcţii importante?

Cezar Ivănescu

Petru Aruştei, Hohotul Dimineţii

Gabriela Creţan, MAÎTRE DE LA CLARTÉ (I)

Gabriela Creţan, MAÎTRE DE LA CLARTÉ (II)

Cezar Ivănescu

Notă

Cezar Ivănescu

Cezar Ivănescu

Cezar Ivănescu

Marin Preda

Cezar Ivănescu

Cezar Ivănescu pe scenă, 1975

Maria Ivănescu, Cezar Ivănescu, Gabriela Creţan

Gabriela Creţan: Cezar Ivănescu emana o forţă uriaşă, nucleară (I)

Gabriela Creţan, Gelu Alecu

Gabriela Creţan: Cezar Ivănescu emana o forţă uriaşă, nucleară (II)

Aurelia Călinescu

Aurelia Călinescu

Aurelia Călinescu

Gabriela Creţan: Cezar Ivănescu emana o forţă uriaşă, nucleară (III)

„Frumseţea şi cu moartea“...

„Tonul poemelor lui Cezar Ivănescu se putea compara numai cu psalmii lui David”

Cezar Ivănescu, Timpul asasinilor (Încheiere)